Document cu privire la învăţătura despre Biserică

"Răspunsuri la întrebări sau chestiuni privind unele aspecte referitoare la învăţătura despre Biserică": aceste este titlul documentului publicat marţi, 10 iulie, de către Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Documentul se compune din două părţi şi cuprinde răspunsurile la cinci întrebări şi, în final, un articol drept comentariu.

În introducere se arată că Vatican II prin constituţia dogmatică Lumen gentium despre Biserică şi prin decretele Unitatis redintegratio despre ecumenism şi Orientalium Ecclesiarum despre Bisericile Orientale, a contribuit în mod determinant la o înţelegere mai profundă a ecleziologiei catolice, adică a învăţăturii catolice despre Biserică. În această privinţă şi suveranii pontifi au oferit aprofundări şi îndrumări cu caracter practic: Paul al VI-lea în enciclica programatică Ecclesiam suam din anul 1964 şi Ioan Paul al II-lea şi enciclica Ut unum sint din anul 1995.

Strădania ulterioară a teologilor, menită să ilustreze din ce în ce mai bine diferitele aspecte ale ecleziologiei, a dat loc la înflorirea unei ample literaturi pe această temă. Tematica s-a revelat, de fapt, de mare rodnicie, dar uneori a avut nevoie şi de unele precizări şi avertismente, precum declaraţia Mysterium Ecclesiae din anul 1973, scrisoarea episcopilor Bisericii Catolice Communionis notio din anul 1992 şi declaraţia Dominus Iesus din anul 2000, toate publicate de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei.

Amploarea subiectului şi noutatea multor teme continuă să provoace reflecţia teologică, oferind contribuţii mereu noi nu întotdeauna lipsite de interpretări eronate ce suscită perplexităţi şi dubii, dintre care unele au fost supuse atenţiei Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Aceasta, presupunând învăţătura globală a doctrinei catolice asupra Bisericii, intenţionează să răspundă precizând semnificaţia autentică a unor expresii ecleziologice magisteriale, care în dezbaterea teologică riscă să fie greşit înţelese.

Documentul foloseşte un gen literar special: nu este o instrucţiune sau o notă, ci forma numită "responsa", folosită uneori în tradiţia Bisericii, un gen ce nu implică argumentări ample şi foarte articulate, ci răspunsuri scurte, sintetice la dubii privind interpretarea corectă a unor documente ale magisteriului şi în acest caz ale Conciliului.

*

Iată întrebările cu răspunsurile respective:

Prima întrebare: Conciliul Vatican II a schimbat oare doctrina precedentă despre Biserică?

Răspuns: "Conciliul Ecumenic Vatican II nici nu a voit să schimbe şi nici nu a schimbat de fapt atare doctrină, dar a voit doar să o dezvolte, să o aprofundeze şi să o expună mai pe larg".

Tocmai aceasta a afirmat cu extremă claritate Ioan al XXIII-lea la începutul Conciliului. Paul al VI-lea a repetat acelaşi lucru şi astfel s-a exprimat în actul de promulgare a constituţiei dogmatice Lumen gentium: "Şi un comentariu mai bun pare că nu se poate face decât spunând că această promulgare într-adevăr nu schimbă nimic din doctrina tradiţională. Ceea ce Cristos vrea, vrem şi noi. Ceea ce era, rămâne. Ceea ce Biserica a învăţat timp de secole, noi învăţăm la fel. Doar ceea ce era simplu trăit, acum este exprimat; ceea ce era incert, este clarificat; ceea ce era meditat, discutat şi în parte controversat, acum ajunge la o formulare senină" (Paul al VI-lea, Alocuţiunea din 21 noiembrie 1964; AAS 56 [1964] 1009-1010 - traducere în L'Osservatore romano, 22 noiembrie 1964,3). Episcopii au manifestat în repetate rânduri şi au dorit să pună în practică această intenţie.

A doua întrebare: "Cum trebuie să fie înţeleasă afirmaţia potrivit căreia Biserica lui Cristos subzistă în Biserica Catolică?"

Răspuns: Cristos "a constituit pe pământ" o singură Biserică şi a instituit-o drept "comunitate vizibilă şi spirituală", care încă de la originea sa şi în decursul istoriei există şi va exista mereu, şi numai în ea au rămas şi vor rămâne toate elementele instituite de Cristos însuşi. "Aceasta este unica Biserică a lui Cristos pe care în crez o mărturisim una, sfântă catolică şi apostolică [...]. Această Biserică, orânduită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, ocârmuită de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el" (Conc. Vat. II, LG 8,1).

În constituţia dogmatică Lumen gentium 8 subzistenţa este această perenă continuitate istorică şi permanenţa tuturor elementelor instituite de Cristos în Biserica Catolică, în care în mod concret se află Biserica lui Cristos pe acest pământ.

Potrivit doctrinei catolice, în timp ce se poate afirma corect că Biserica lui Cristos este prezentă şi lucrătoare în Bisericile şi comunităţile ecleziale care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica Catolică graţie elementelor de sfinţire şi de adevăr prezente în ele, cuvântul "subzistă", în schimb, poate fi atribuit exclusiv numai Bisericii Catolice, fiindcă se referă tocmai la nota unităţii profesate în simbolurile credinţei (Cred... Biserica "una"); şi această Biserică "una" subzistă în Biserica Catolică" (LG 8,2).

A treia întrebare: Pentru ce este folosită expresia "subzistă în" şi nu simplu forma verbală "este"?

Răspuns: Folosirea acestei expresii, care indică deplina identitate a Bisericii lui Cristos cu Biserica Catolică, nu schimbă doctrina asupra Bisericii; îşi află totuşi motivaţia adevărată în faptul că exprimă mai clar felul cum în afara structurii sale se găsesc "numeroase elemente de sfinţenie şi de adevăr" "care întrucât sunt daruri proprii ale Bisericii lui Cristos duc spre unitatea catolică" (LG 8,2).

"De aceea înseşi Bisericile şi comunităţile ecleziale separate, oricât am crede că sunt carente, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. De fapt, Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii Catolice" (Conc. Vat. II, decretul Unitatis redintegratio 3,4).

A patra întrebare: Pentru ce Conciliul Ecumenic Vatican II atribuie numele de "Biserici" Bisericilor Orientale separate de deplina comuniune cu Biserica Catolică?

Răspuns: Conciliul a voit să accepte uzul tradiţional al numelui: "Întrucât aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi" (UR 15,3), merită titlul de "Biserici particulare locale" (UR, 14,1), şi sunt chemate Bisericii surori ale Bisericilor particulare catolice (UR 14, 1; Ioan Paul al II-lea, Ut unum sint, 56).

"De aceea pentru celebrarea Euharistiei Domnului în aceste Biserici individuale, Biserica lui Dumnezeu este edificată şi creşte" (UR,15,1). Însă deoarece comuniunea cu Biserica Catolică, al cărui cap vizibil este episcopul Romei şi succesor al lui Petru, nu este un complement extern oarecare al Bisericii particulare, dar unul dintre principiile sale constitutive interne, condiţia Bisericii particulare, de care se bucură acele venerabile comunităţi creştine, resimte totuşi o carenţă.

Pe de altă parte universalitatea proprie a Bisericii, cârmuită de succesorul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el, din cauza divizării creştinilor, află un obstacol pentru deplina sa realizare în istorie (Communionis notio, 17,3).

A cincea întrebare: Pentru ce textele Conciliului şi ale magisteriului succesiv nu atribuie titlul de "Biserică" şi comunităţilor creştine născute din Reforma din secolul al XVI-lea?

Răspuns: Pentru că, potrivit doctrinei catolice, aceste comunităţi nu au succesiunea apostolică a sacramentului Ordinului, şi de aceea sunt lipsite de un element constitutiv esenţial de a fi Biserică. Acele comunităţile ecleziale amintite, care, în special din cauza lipsei preoţiei ministeriale, nu au păstrat substanţa genuină şi întreagă a misterului euharistic, nu pot, după doctrina catolică, fi chemate "Biserici" în sens propriu (Dominus Iesus, 17,2).

* * *

Concluzii

Arhiepiscopul Angelo Amato, secretar al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

"Trei sunt concluziile ce pot fi trase din responsa. Înainte de toate există continuitate între doctrina tradiţională, cea conciliară şi cea postconciliară. Chipul nou al Bisericii nu implică ruptură, ci armonie într-o înţelegere din ce în ce mai adecvată a unităţii şi unicităţii sale. În al doilea rând, unica Biserică a lui Cristos, în ciuda divizărilor, subzistă în istoria Bisericii Catolice. Nu este de aceea corect a se gând că Biserica lui Cristos astăzi nu ar mai exista în nici un loc sau că ar exista doar în mod ideal adică "in fieri", într-o continuă devenire, într-o viitoare convergenţă sau reunificare a diferitelor Biserici surori, dorită şi promovată de dialog. Prin cuvântul "subsistit" Conciliul voia să exprime singularitatea şi nu multiplicitatea Bisericii lui Cristos: există Biserica drept unic subiect în realitatea istorică. În al treilea rând, identificarea Bisericii lui Cristos cu Biserica Catolică nu trebuie înţeleasă ca şi cum în afara Bisericii Catolice ar fi "un vid eclezial, un vid bisericesc", din moment ce în Bisericile şi comunităţile ecleziale separate există importante "elementa Ecclesiae", elemente ale Bisericii. În concluzie, eliminând interpretările neautentice asupra Bisericii, responsa contribuie la a întări dialogul ecumenic care, pe lângă deschiderea faţă de interlocutori, trebuie să şi salvgardeze identitatea credinţei catolice. Numai în felul acesta se va putea ajunge la unitatea tuturor creştinilor "într-o singură turmă şi un singur păstor" (In 10,16) şi vindeca astfel acea rană care continuă să împiedice pentru Biserica Catolică realizarea deplinei sale universalităţi în istorie".

După Radio Vatican

lecturi: 8.