Interviu: Conştiinţa timpurilor noastre

Interviu cu părintele Vincent Twomey

Conştiinţa, în concepţia sa modernă, se reduce la un simplu mecanism justificator, conform căruia persoana nu poate greşi niciodată, pentru că orice lucru pe care ea îl consideră just este considerat şi ca lucru just în sine, a afirmat părintele Vincent Twomey. Părintele Twomey, profesor pensionar de teologie morală la Universitatea Catolică "St. Patrick's College" din Maynooth (Irlanda), este autorul cărţii "Pope Benedict XVI: The Conscience of Our Age", publicată anul acesta de Ignatius Press. În acest interviu dat agenţiei ZENIT, el explică modul în care Sfântul Părinte se străduieşte să arate drumul spre o întoarcere la o concepţie mai profundă şi autentică despre conştiinţă şi despre rolul ei.

Dumneavoastră aţi făcut doctoratul ca student al părintelui Joseph Ratzinger. În ce mod această experienţă v-a pregătit să scrieţi această carte?

Părintele Twomey: Am participat la colocviul de doctorat cu profesorul Ratzinger în primăvara anului 1971 şi am studiat sub supravegherea lui pentru doctoratul pe care l-am obţinut în anul 1979. Încă de la alegerea sa ca arhiepiscop de München în anul 1977, în fiecare an întâlnea pe studenţii săi doctoranzi şi doctori pentru un colocviu la sfârşitul săptămânii, un obicei pe care l-a menţinut chiar şi după alegerea sa în scaunul pontifical. Cu această experienţă, cred că pot să mă laud cu o cunoaştere personală a papei care este într-un fel unică. A sta alături de el ca student, a studia operele sale şi a participa la discuţii cu el timp de peste 36 de ani mi-a dat o anumită familiaritate cu gândirea sa care a influenţat profund orientarea mea teologică.

După părerea dumneavoastră, care sunt aspectele caracteristice ale scrierilor lui Joseph Ratzinger, astăzi Benedict al XVI-lea?

Părintele Twomey: Principalele caracteristici care reies din scrierile sale sunt originalitatea, claritatea şi un excelent stil literar care nu este uşor de păstrat în traduceri. Ratzinger este mai mult decât un cercetător şi un academician: este un gânditor genial. El are atingerea lui Midas, în sensul pozitiv al celui care ştie să transforme în aur orice lucru ar atinge; orice temă ar examina, are mereu ceva nou şi entuziasmant de spus, fie că este vorba de dogme ale Bisericii, de un mozaic într-o biserică romană antică, sau de bioetică. Şi ştie să scrie cu claritate incredibilă. Referindu-se la stilul său, cardinalul de Köln Joachim Meisner l-a definit pe Ratzinger ca Mozart al teologiei: reuşeşte să scrie capodopere fără efort excesiv. Referitor la conţinut, aşa cum însuşi Ratzinger a spus despre sine: "Dumnezeu este adevărata temă centrală a lucrărilor mele". Nu există practic temă teologică - dogmă, morală, politică, bioetică, liturgie, exegeză, muzică, artă - pe care el să nu o fi examinat în mod aprofundat. Şi orice examinează, face aceasta din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ca şi cum ar fi vorba chiar de a descoperi lumina pe care revelaţia - Scripturile şi tradiţia - poate să o dea oricărei chestiuni particulare. Pe de altă parte, reflecţia sa teologică este puternic înrădăcinată în experienţa contemporană: chestiunile existenţiale puse de modernitatea şi de postmodernitatea gânditorilor contemporani şi de evenimentele epocale din timpurile noastre. Totuşi, îndatoririle sale pastorale şi administrative ca arhiepiscop şi prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei au fost de aşa natură încât l-au împiedicat să dedice mult timp pentru a scrie monografii mai aprofundate, aşa încât o mare parte din scrierile sale sunt de natură fragmentară. Dar ce fragmente! Fiecare dintre acestea are capacitatea de a duce cu sine acea profunzime de adevăr care atinge mintea şi inima cititorului şi care poate să provoace o schimbare în inimă.

Dumneavoastră îl descrieţi pe Benedict al XVI-lea ca acela care nu se teme să greşească şi care "are curajul să se ştie imperfect". Ne puteţi explica mai bine ce vrea să însemne?

Părintele Twomey: A avea curajul de a se şti imperfect merge dincolo de faptul de a nu avea teama de a greşi. La baza acestei apropieri de viaţă şi de teologie există convingerea că numai Dumnezeu este perfect şi că opera umană este mereu imperfectă. Perfecţionismul de orice fel este duşman al omului, dar este astfel mai ales în domeniul politicii. Cea mai mare parte a ideologiilor politice vor să creeze o lume perfectă, o societate perfectă şi de obicei ajung să aducă iadul pe pământ. Aceasta este o temă care apare des în scrierile sale despre politică. Dar şi cu referinţă la efortul uman în teologie. Şi aceasta va fi o lucrare neterminată, mereu supusă îmbunătăţirilor, corecturilor şi aprofundărilor. Noi nu putem şti totul, cu atât mai puţin totul despre Dumnezeu şi despre planul său cu privire la om. Am vorbit despre "caracterul fragmentar" al scrierilor sale. Cea mai mare parte dintre ele nu sunt terminate, cum este lucrarea sa clasică "Introducere la creştinism" şi mai recent lucrarea sa "Isus din Nazaret". Şi totuşi el are curajul de a le publica şi în forma lor neterminată. Această atitudine îi conferă lui Joseph Ratzinger acel calm interior şi acea dezlipire pe care lumea o recunoaşte astăzi în Benedict al XVI-lea. Dar ea este, probabil, şi secretul atitudinii sale gentile şi strălucitoare.

Dumneavoastră consideraţi că a existat o distorsiune în conştiinţa lumii. În ce constă această distorsiune şi în ce mod a avut un impact şi asupra Bisericii?

Părintele Twomey: Punctul de plecare este noţiunea tradiţională a ce anume este o conştiinţă eronată, care ca urmare a polemicilor ridicate de "Humanae vitae" a fost înţeleasă în mod eronat în sensul că nu contează ce anume se face, cu condiţia de a fi în mod sincer convinşi că este corect. Deci sinceritatea devine criteriul moralităţii şi, dusă la concluzia sa logică, ar fi imposibil de condamnat Hitler sau Stalin, deoarece s-ar putea afirma că şi ei acţionau conform propriilor "lumini", conform convingerilor lor sincere. Insistenţa asupra primatului conştiinţei, cu toate că este eronată, a dus la o nouă noţiune, cea a "conştiinţei infailibile", conform căreia conştiinţa nu poate să greşească şi ceea ce tu gândeşti că este corect, de fapt este corect. Aceasta înseamnă a reduce conştiinţa la un mecanism justificator. Şi este o noţiune care găseşte confirmare, dacă nu chiar inspiraţia sa, în relativismul care domină în epoca noastră modernă. Se afirmă uneori astăzi că fiecare are dreptul de a adera la principiile morale pe care vrea să le adopte. Deci acestea sunt rodul unei alegeri conştiente, făcută după ce a luat în consideraţie toate alternativele posibile. Desigur că este vorba de o teorie foarte atrăgătoare. Dar în definitiv înseamnă că fiecare poate să determine pentru sine ce anume este corect şi ce anume este greşit: ispita lui Adam şi a Evei în Eden. Adesea se vorbeşte de catolicism "a la carte", în care fiecare alege ceea ce îi este mai comod. Deci moralitatea este redusă la o simplă preferinţă personală. Această concepţie despre conştiinţă, prevalentă astăzi, a avut efect devastator în Biserică şi în viaţa creştină.

Dumneavoastră îl descrieţi pe Benedict al XVI-lea ca o călăuză pentru conştiinţă în epoca actuală. În ce mod consideraţi că se verifică acest lucru?

Părintele Twomey: Înainte de toate, ca teolog şi apoi ca prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Ratzinger a reprezentat glasul conştiinţei Bisericii, afirmând adevărul obiectiv atunci când acesta era negat atât în teorie cât şi în practică. Uimeşte când vedem că unii gânditori laici, care sunt în afara Bisericii, par să recunoască acest fapt mai mult decât cei care se află înăuntrul Bisericii. Aşa, de exemplu, Academia Franceză l-a decorat ca succesor al lui Andrey Sacharov, fizician nuclear care a fost disident în timpul tiraniei din Uniunea Sovietică. Sacharov a fost recunoscut ca un gânditor curajos şi ca marele "disident" al "dictaturii relativismului" care s-a răspândit fără măsură în Europa şi în America în decursul ultimei jumătăţi de secol. În al doilea rând, conştiinţa nu este numai tema centrală a scrierilor sale: el a adus şi o contribuţie însemnată la corectarea acestei concepţii eronate a conştiinţei descrisă mai sus, căreia i-am dedicat un întreg capitol în cartea mea.

În ce măsură experienţa de viaţă a lui Joseph Ratzinger în Germania nazistă l-a pregătit pentru a fi papă? Ce lecţii deosebite a învăţat atunci, pe care şi astăzi continuă să le pună în practică?

Părintele Twomey: Răspunsul la această întrebare se găseşte într-un interviu dat în anul 1999 în care a mărturisit că a învăţat o neîncredere sănătoasă faţă de ideologiile dominante, ca o consecinţă că a trăit perioada nazistă. Evident, cu termenul "ideologii" el a voit să înţeleagă şi cele care sunt prezente în interiorul Bisericii şi care reflectă ideologiile din lumea actuală. Experienţa sa de viaţă sub o ideologie politică şi aparatul său statal l-a făcut foarte sensibil faţă de necesitatea ca fiecare să-şi exercite propria responsabilitate morală şi îndeosebi cei care au funcţii publice în stat sau în Biserică. Responsabilitatea morală este numai un alt termen pentru a indica conştiinţa. Scepticismul său faţă de conferinţele episcopale se înrădăcinează în experienţa episcopilor germani care, ca organ colectiv, nu au ştiut să fie la înălţimea mărturiei individuale a unor episcopi ca Clemens von Galen din Münster şi arhiepiscopul Michael Faulhaber din München. Deci el face apel la toţi episcopii ca să dea o mărturie personală şi să nu aştepte reuniunile conferinţei pentru a pecetlui vreun document pregătit de o comisie anonimă. În mod analog, teologia sa este marcată de o căutare personală a adevărului, solicitată de conştiinţa sa. Toată viaţa sa a exercitat personala sa responsabilitate morală, chiar cu preţul de a se vedea etichetat cu apelativul de "rottweiler" sau de "mare inchizitor", sau chiar de "duşman al omenirii" aşa cum a voit să-l descrie un ziarist. A vorbi despre adevăr cu iubire înseamnă adesea a te pune în opoziţie cu tendinţele prevalente şi deci de a deveni nepopular. Astăzi, şi în postura de Benedict al XVI-lea, el continuă să exercite acea responsabilitate morală a sa, nu în cele din urmă scriind cu mâna sa cea mai mare parte din discursurile sale, care vorbesc la inima ascultătorilor săi, pentru că se nasc din inima sa şi nu dintr-o schemă preconfecţionată.

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 8.