Iaşi (Caritas): Mărturiile unui voluntar

Corina Grigoraş, voluntară la acţiunile Caritas, a mers la un bătrân din Iaşi, în ziua de 11 mai 2007, împreună cu doi tineri elevi tâmplari, Ionuţ şi Florin, beneficiari ai proiectului "Centrul de inserţie socio-profesională pentru tineri în dificultate Bârnova", aparţinând de Centrul Diecezan Caritas Iaşi. A fost prezentă şi Petronela Andrieş, asistent social în cadrul proiectului. Acţiunea s-a încadrat într-un program al centrului din Bârnova, prin care tinerii tâmplari merg şi fac reparaţii acasă la unii bătrâni.

După această experienţă deosebită, Corina Grigoraş îşi prezintă impresia de participantă în câteva rânduri, intitulate: "Trăieşte din amintiri şi aşteaptă în fiecare zi...":

"Eram printre puţinii voluntari care fuseseră trimişi la acţiunea de ajutorare a unor bătrâni neputincioşi şi izolaţi la domiciliu din Iaşi. Aşa că, la ora stabilită, m-am întâlnit cu tinerii tâmplari: Ionuţ şi Florin. Trebuia să ajungem la un bătrân, fost inginer, cu un picior amputat, să îi reparăm un geam; atât ştiam. Am ajuns la adresa care ni s-a dat, am bătut la uşă şi am aşteptat. În timpul acesta, îmi imaginam un bătrân trist, care nu vrea să fie deranjat de «nişte» voluntari. În sfârşit, uşa se deschide. Un bătrânel cu zâmbetul pe buze, care parcă abia aştepta să ne vadă ne-a invitat să intrăm.

Ionuţ şi Florin, după ce au primit informaţiile necesare reparaţiei, au şi trecut la treabă. Rămânând cu bătrânul, l-am întrebat dacă are copii şi, fără să stea prea mult pe gânduri, ne-a zis că locuieşte cu un băiat de-al lui, care bea zi şi noapte, dar că «mândria» lui este «ea» şi ne arată trei fotografii, o frumuseţe de fată, de 19 ani, pe care o are din a doua căsătorie. Şi astfel domnul V. începe să ne povestească cum le-a cunoscut pe ambele foste soţii. În timpul povestirii, eu l-am întrebat de câteva ori unde este fiica, dar nu ştiu de ce, a evitat să-mi răspundă. Acum îmi dau seama că probabil locuieşte cu mama ei. Am mai aflat că nu a ieşit din casă de patru ani, iar când i-am propus să-l ajutăm noi cu scaunul cu rotile, ne-a privit cu teamă; preferă să stea acolo în camera lui, uitându-se la TV sau ascultând muzică, având o impresionantă colecţie de plăci de pickup, benzi de magnetofon, CD-uri, fiind terapia sa preferată. Printre lucrurile încărcate de amintiri, eşti transpus fără să simţi într-o lume în care a existat fericire, au existat lucruri frumoase, clipe de iubire.

Înainte de plecare, l-am întrebat dacă îl mai putem ajuta cu ceva. Singurul lucru pe care şi-l doreşte este să mai trecem «uneori» să mai stăm de vorbă sau să ne termine de povestit viaţa lui. Îi face bine când îşi aminteşte de tot ce a trăit, de timpul în care copiii aveau nevoie de el şi lumea îl privea cu respect. Este ca o terapie pentru sufletul lui.

Când am plecat de la domnul V. am simţit o mare ruşine faţă de mine însămi. De ce? Pentru că eu, ca de altfel mulţi dintre noi, mă plâng aproape zilnic de diferite probleme minore. Iar el, acel bătrânel fără un picior, cu paralizie pe partea stângă, cu un băiat de 38 de ani, alcoolic, care nu îi da nici o atenţie, acel om care nu a simţit căldura soarelui sau atingerea unui fulg de nea de patru ani, nu se plânge de nici una din aceste probleme, care sunt cu mult mai mari decât ale noastre.

Trăieşte din amintiri şi aşteaptă în fiecare zi pe... cineva, oricine, care are cinci minute libere să povestească cu el. Şi ca el sunt mulţi bătrâni, care atât îşi mai doresc: să le oferim câteva minute din viaţa noastră!"

lecturi: 11.