Gioseni: Reculegere pentru angajaţii Caritas

Angajaţii Caritas au avut parte de câteva zile de reculegere în perioada 14-17 martie 2007, la Gioseni, la Surorile Milostive ale Sfântului Carol Borromeu. Acest eveniment este organizat de către Caritas de două ori pe an, înaintea Paştelui şi a Crăciunului.

A fost o ocazie pentru fiecare dintre noi să căutăm drumul spre convertire, pentru a putea trăi evenimentul Paştelui, dar şi pentru a ne revizui modul de a privi activitatea şi misiunea noastră în Caritas.

Cei aproximativ 35 de angajaţi Caritas din Iaşi, Bacău şi Roman, l-au avut ca îndrumător în aceste zile pe părintele Marius Taloş, SJ. De asemenea, ne-am bucurat şi de participarea pr. Egidiu Condac, director al Confederaţiei Caritas România, pr. Mihai Budău, director executiv al Centrului Diecezan Caritas Iaşi, şi pr. Ludovic Butnăraşu, director Caritas Bacău.

Miercuri seara, 14 martie, am intrat în atmosfera de reculegere meditând la cea mai simplă rugăciune: "Mulţumesc. Iartă-mă. Te rog". Este esenţa unui dialog mereu nou cu Dumnezeu, o rugăciune mereu nouă pentru că întotdeauna avem noi motive să-i mulţumim lui Dumnezeu şi să-i cerem iertare, ori să-l rugăm să ne sprijine.

Ziua de joi am început-o cu o reflecţie despre rugăciune în generală, privită ca un izvor şi rugăciunea domnească în particular. Mulţi dintre noi am considerat ca moment culminant al zilelor de reculegere, cea de-a doua meditaţie, referitoare la momentul evanghelic în care Isus a spălat picioarele apostolilor în Joia Mare. El face acest gest într-un moment în care ştia tot ce va urma, faptul că va fi trădat, că ucenicii se vor lepăda de el. El are conştiinţa lucrurilor şi din acest motiv poate sluji. Conştiinţa noastră nu este desăvârşită şi din acest motiv ne este adesea greu să slujim.

Părintele ne-a propus ca exerciţiu practic pentru a intra în atmosferă chiar gestul făcut de Isus, dar pe care fiecare dintre noi l-am făcut unui coleg. În discuţiile în grupuri pe care le-am avut apoi, am ajuns cu toţii la concluzia că mult mai greu decât să spălăm piciorul unei alte persoane a fost să ne lăsăm noi înşine spălaţi de altcineva. Am reuşit astfel să ne punem în pielea lui Petru care spunea Domnului: "Tu să-mi speli mie picioarele?" şi am înţeles şi rezistenţa care este în fiecare dintre noi, rezistenţă la a ne lăsa iubiţi, la a ne lăsa iertaţi.

Ziua de vineri a fost dedicată contemplării crucii, întâi în crucile semenilor noştri şi apoi am privit la Cristos de pe cruce. Meditând la fragmentul biblic care se referă la judecata de apoi, când Dumnezeu îi va despărţi pe cei drepţi de cei păcătoşi, aşa cum oile sunt separate de capre, ni s-a cerut să ne găsim locul în această scenă. Înainte de a ne situa de partea celor care l-au vizitat pe Isus, i-au dat să mănânce, i-au oferit un adăpost de fiecare dată când am făcut acest lucru "unuia dintre fraţii lui mai mici", sau în categoria opusă, ne-am întrebat dacă nu cumva noi am fost primii cei care am avut nevoie de ajutor, de hrană, de iertare, am avut nevoie să fim vizitaţi. Ne-am dat seama că tot ceea ce avem provine de la Dumnezeu şi deci nu putem oferi nimic de la noi, dar am fost, suntem şi vom fi mereu cei care avem nevoie de el. Am descoperit împreună trei momente în care demonstrăm acest lucru: înainte de toate, în copilărie, când abia ne-am născut şi suntem total dependenţi de mamă şi de ceilalţi; apoi în toate faptele noastre bune, în actele de caritate pe care le facem celor din jurul nostru, când putem constata că de fiecare dată primim mult mai mult decât am oferit. A treia situaţie reiese dacă ne punem în faţa lui Dumnezeu: înaintea lui, noi suntem mereu cei înfometaţi de iubire, însetaţi de iertare, săraci în fapte bune, cei care au nevoie să fie vizitaţi.

În toată viaţa lui pământească, Isus a făcut minuni atingând oamenii, a vindecat orbi, surzi, muţi, dar pe cruce este în momentul celei mai mare neputinţe a sa, nu mai are practic nimic şi totuşi săvârşeşte cea mai mare minune: mântuirea omenirii.

Ultima meditaţie a evidenţiat importanţa crucii în viaţa angajatului Caritas, dar şi în viaţa noastră personală. În societatea de astăzi lumea nu mai suportă suferinţa, fuge de ea; există apoi tendinţa de profesionalizare a suferinţei (dacă un om este suferind, e trimis la medic, la asistentul social sau la preot, iar eu, persoană necalificată, nu mă simt responsabil să remediez suferinţa lui). Ni s-a propus să medităm la semnificaţia semnului sfintei cruci, semn pe care îl vedem şi îl facem de atâtea ori în mod inconştient, dar care ascunde în sine toată esenţa relaţionării omului la Dumnezeu.

Un al doilea exerciţiu practic a fost constituit din cele trei lăsări: a lăsa pe celălalt să intre în intimitatea mea, să-mi vorbească (moment concretizat în timpul sfintei Liturghii atunci când ascult cuvântul Domnului), a lăsa ceva din mine, din ale mele (la ofertoriu) şi lăsarea urmării (în momentul Împărtăşaniei, atunci când mă las cu totul cufundat în Dumnezeu şi unit cu fraţii mei).

În munca noastră de angajaţi în cadrul unei instituţii de caritate există două pericole mari: de a vedea numai omul care suferă, uitând de prezenţa lui Cristos şi făcând astfel doar un act de filantropie, fără o motivaţie bazată pe iubire, sau de a-l vedea doar pe Cristos care suferă în oameni, fără a vedea persoana concretă din faţa noastră, care are o suferinţă reală.

Un moment deosebit al zilelor de reculegere a fost celebrarea Căii sfintei cruci, pe dealul de lângă biserică. Oboseala urcuşului ne-a făcut să participăm cu toţii la Pătimirea Domnului.

După celebrarea Liturghiei de încheiere, cu oferirea binecuvântării şi a indulgenţei plenare, ne-am întors fiecare la munca lui de zi cu zi, dar cu sufletul mai deschis şi mai pregătit pentru a-l întâmpina pe Domnul şi cu o atitudine schimbată faţă de persoanele pentru şi împreună cu care muncim.

Iudita-Gilberta Iacob,
Centrul Diecezan Caritas Iaşi

lecturi: 8.