Ajunsă obiect de atac mai mult ca niciodată, Sfânta Scriptură pare să fie contestată mai ales de cei care, refuzându-i valoarea încă din start, sunt dispuşi să impună drept epistem propria părere. Dacă ar fi cazul unor simpli egocentrişti, ajunşi victime ale propriilor slăbiciuni, poate că ar ajunge o rugăciune de felul "iartă-i, că nu ştiu ce fac!" în speranţa că harul lui Dumnezeu va penetra într-o zi şi crusta neghiobiei lor. Din nefericire însă este vorba de imbecilitate şi de obsesie.

Teama că omenirea este manipulată, tendinţa de a scăpa oricărei structuri sociale sau de altă natură, refugiul spre o libertate absolută, exprimarea propriilor păreri cu o incredibilă uşurinţă, toate acestea denotă exact contrariul a ceea ce se doreşte. Cei care o viaţă întreagă pozând în victime au încercat, atunci când li s-a oferit ocazia, să scoată strigăte de Prometeu înlănţuit, de fapt au dat din ei frânturi de pe la alţii şi venin inoculat de sforarii timpului. Aşa se întâmplă şi în zilele noastre. Imbecilitatea generaţiilor limitate ca şi cultură, dar cu tehnologie de ultimă oră la îndemână, a făcut să apară nu de mult pe diferite canale ale comunicaţiei interumane spuma aroganţei exprimată în toată monstruozitatea hainei de opinie. Indivizi care au citit întâmplător şi fragmentar ceva (foarte puţin!) ce nu ştiau despre redactarea textelor scripturistice - iar acum dau cu tifla: "Pune-ţi mâna şi mai citiţi, băieţi!" - au ajuns să-şi spună opinia de "cunoscător" că dacă o scriere neo-testamentară nu-l are drept autor pe cel sub numele căruia figurează, atunci este o înşelătorie.

Cum să-i explici unuia ca aceştia că nici una dintre cărţile cuprinse în Biblie nu este operă de autor? Nu poate fi vorba nicidecum de amprenta substanţială a unei persoane umane ale cărei caracteristici proprii să le descoperi numaidecât citind ceea ce a scris. Este întotdeauna decisivă experienţa - personală sau colectivă - avută cu Dumnezeu pe linia revelaţiei, iubirii şi a milostivirii şi mai ales a inspiraţiei divine. Că cineva a consemnat în scris o experienţă sau alta de acest fel, imediat sau după un anumit timp, are desigur importanţă. Dar cele mai importante sunt trăirea, mărturia şi mesajul care au ajuns până la noi.

Cum să vorbeşti unor astfel de "opinionişti" de doi bani despre povestirea pre-marciană (adică anterioară evanghelistului Marcu) sau despre aşa-zisa sursa Q - identificate de exegeţi ca proprii şi vii în Biserica de la început - care nu puteau fi ignorate de cei care au scris (puţin mai târziu) evangheliile sub un nume sau altul, evanghelii pe care noi le avem doar ca rezultat al unei redactări finale?

Pentru ei se pare că importante sunt fabulaţiile şi inepţiile unor "indivizi de milioane" (de dolari sau euro, mirosind a 30 de arginţi) care, de dragul unei celebrităţi numaidecât odioase, nu numai că tulbură apele în favoarea speculaţiilor infernale, dar se mai şi judecă pentru dreptul de autor.

Dacă în evanghelii găsim incriminată de însuşi Cristos acea categorie de păcate care - din cauza gravităţii şi a direcţionării - nu vor fi iertate niciodată, asta ar trebui măcar să le dea de gândit celor care, cu foarte multă uşurinţă, îşi dau cu părerea. Opiniada e o boală devastatoare cu dimensiuni de molimă pe ici pe colo. Chiar dacă vaccinul există şi constă în autenticitatea trăirii creştine, un avertisment nu strică totuşi: "E devastator pentru tine să loveşti cu piciorul gol în ţepuşă" (Fap 26,14b).

Pr. Cristian Chinez
 

lecturi: 10.