Roman: Sesiune ştiinţifică despre Sfânta Scriptură

Institutul Teologic Romano-Catolic Franciscan de Grad Universitar din Roman organizează vineri, 28 aprilie 2006, o sesiune ştiinţifică despre Sfânta Scriptură. Manifestarea are ca moto: "Cuvântul lui Dumnezeu, pâine pentru viaţa lumii".

Program

• 9.30 - Alianţa în tradiţia iudeo-creştină. Aspecte juridice (pr. conf. univ. dr. Maximilian Pal)

• 10.00 - Sfânta Scriptură în interpretarea sfinţilor părinţi ai Bisericii (Pr. drd. Damian Pătraşcu)

• 10.30 - Creaţia prin Cuvânt în Noul Testament (Pr. lect. univ. dr. Mihai Gal)

• 11.00 - Principii educative în Sfânta Scriptură (Pr. Cătălin Emilian)

• 11.30 - Discuţii în grupuri

• 12.30 - Dezbateri şi întrebări în plen

• 13.00 - Prânzul.

Pr. Mihai Gal, OFMConv.

* * *

Creaţie, evoluţie sau inspiraţie a Sfintei Scripturi?

Am putea să ne punem întrebarea: care este noutatea pe care o aduce Noul Testament în comparaţie cu cea pe care o găsim încă de la început în Vechiul Testament cu privire la creaţie şi inspiraţie? Trebuie ştiut înainte de toate că Noul Testament recunoaşte ca fiind ceva evident că tot ceea ce există a fost creat de Dumnezeu. Aceasta este afirmat sau se presupune a fi în numeroase texte: Mc 13,19; Mt 11,25;13,35; 19,4; Fap 4,24;7,49;17,24-48; Rom 4,17; Ef 1,4;3,9; 1Tim 4,4;6,13; Ev 11,3; 1Pt 3,5; Fap 4,11 etc. Acelaşi lucru se poate spune despre providenţă sau păstrarea a tot ceea ce există: Mt 6,25-34; Lc 12,6;22-31. Acest dat este considerat ca fiind ceva dobândit, care aparţine fără dubiu credinţei şi capacităţii "naturale" de cunoaştere a omului (cfr. Rom 1,19). Multe dintre textele pe care le cităm şi altele care ar putea fi adoptate se găsesc în contexte de laudă, de mărturisire a credinţei în înviere, de încredere în Dumnezeul mântuitor. Creaţia nu apare separată de celelalte opere ale lui Dumnezeu. Este mai degrabă supoziţia tuturor celorlalte şi în acest sens se bucură fără dubiu de o specifică relevanţă. Găsim pe buzele lui Isus afirmaţia ordinii create de Dumnezeu "la început", care răspunde bunătăţii originare căruia îi aparţine tot ceea ce a ieşit din mâinile lui Dumnezeu, realitate pe care oamenii au alterat-o prin păcat (cfr. Mc 10,6). Creaţia ca atare este acceptată de Isus în viaţa sa cotidiană, de la a mânca şi până la a bea, de la natura care îl înconjoară, până la raporturile umane de prietenie. Dar în toate acestea nu putem încă vorbi de o specifică noutate a Noului Testament faţă de cea indicată în Vechiul Testament, deşi concepţiile acestuia din urmă nu numai că sunt confirmate, ci sunt de-a dreptul.

Noutatea decisivă pe care Noul Testament o aduce teologiei creaţiei apare atunci când se face aluzie la raportul său cu misterul lui Cristos. În felul acesta se luminează într-o manieră decisivă relaţia creaţiei cu mântuirea, locul acesteia în întregul mesaj creştin.

Această relaţie a creaţiei cu Cristos se află exprimată în Noul Testament în două moduri distincte şi complementare. Pe de o parte Isus reprezintă plinătatea lucrării lui Dumnezeu începută în creaţie şi care se va prelungi până la sfârşitul veacurilor iar de cealaltă parte, Isus însuşi este mijlocitorul de la început a lucrării creatoare dusă la împlinire din iniţiativa lui Dumnezeu Tatăl, care este la rândul său scopul spre care întreaga creaţie se îndreaptă.

În acest sens trebuie reamintită importanţa pe care a avut-o şi o are în continuare Constituţia dogmatică Dei verbum a Conciliului al II-lea din Vatican, cu privire la temele mai sus amintite. Noi cităm în acest context doar numerele 11 şi 12 care ne ajută să înţelegem modul în care trebuie să abordăm tema pe care ne-am propus-o.

Pr. Mihai Gal, OFMConv.

* * *

Inspiraţia divină şi interpretarea Sfintei Scripturi - Dei Verbum

Nr. 11 - Inspiraţie şi adevăr în Sfânta Scriptură

Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt. Sfânta Maică Biserica, pe baza credinţei primite de la Apostoli, consideră sfinte şi canonice, în totalitate, cărţile Vechiului şi Noului Testament, cu toate părţile lor, pentru că, fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt (cfr. In 20, 31; 2Tim 3,16; 2Pt 1,19-21;3,15-16), Îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii. Pentru redactarea cărţilor sfinte, Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii, pentru ca, acţionând el însuşi în ei şi prin ei, aceştia să scrie ca adevăraţi autori ceea ce voia el şi numai aceea.

Întrucât tot ceea ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt, trebuie afirmat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine, cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu, pentru mântuirea noastră, l-a voit consemnat în textele sacre. De aceea, "toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi este de folos spre a învăţa, spre a mustra, spre a îndrepta, spre a deprinde la dreptate, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, pregătit pentru toată fapta cea bună" (2Tim 3, 16-17).

*

Nr. 12 - Cum trebuie interpretată Sfânta Scriptură

Deoarece Dumnezeu a vorbit în Sfânta Scriptură prin oameni, în felul oamenilor, interpretul Sfintei Scripturi, pentru a pătrunde ceea ce Dumnezeu a voit să ne împărtăşească, trebuie să cerceteze atent ce au intenţionat de fapt hagiografii să ne comunice şi ce i-a plăcut lui Dumnezeu să ne dezvăluie prin cuvintele lor.

Pentru a descoperi intenţia hagiografilor, trebuie, printre altele, să se ţină seama şi de "genurile literare". Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice, sau profetice, sau poetice, sau de alt gen de expresie. Este deci necesar ca cercetătorul să caute sensul pe care hagiograful a intenţionat să-l exprime şi l-a exprimat în împrejurări determinate, după condiţiile timpului său şi ale culturii sale, prin intermediul genurilor literare folosite la vremea respectivă. Pentru a înţelege corect ceea ce a voit să afirme în scris autorul sacru, trebuie avute atent în vedere atât modurile de a simţi, de a exprima sau de a povesti, curente în mediul şi în vremea hagiografului, precum şi cele obişnuite în diverse locuri, la acea epocă, în relaţiile dintre oameni.

Dar, întrucât Sfânta Scriptură trebuie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă, pentru a descoperi exact sensul textelor sacre trebuie avute în vedere cu nu mai puţină grijă conţinutul şi unitatea întregii Scripturi, ţinând seama de tradiţia vie a întregii Biserici şi de analogia credinţei. Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi, pentru ca, printr-un studiu, într-un fel, pregătitor, să se maturizeze judecata Bisericii. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii, care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta cuvântul lui Dumnezeu.

lecturi: 2.