Benedict al XVI-lea despre noua enciclică

Publicăm în continuare scrisoarea scrisă de Benedict al XVI-lea pentru cititorii revistei "Famiglia cristiana", în a cărei ediţie săptămânală se poate găsi alăturată o copie a enciclicei "Dumnezeu este iubire".

Iubiţi cititoare şi cititori ai revistei Famiglia cristiana...

Sunt bucuros că Famiglia cristiana vă trimite acasă textul enciclicei mele şi îmi dă posibilitatea de a o însoţi cu puţine cuvinte care vor să uşureze apropierea de lectură. De fapt, la început, textul poate să apară un pic greu şi teoretic. Însă când se intră în lectură este evident că eu am voit doar să răspund la câteva întrebări foarte concrete pentru viaţa creştină.

Prima întrebare este următoarea: poate fi iubit Dumnezeu cu adevărat? De asemenea: iubirea poate să fie impusă? Nu este un sentiment pe care îl avem sau nu-l avem? Răspunsul la prima întrebare este: da, putem să-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul că el nu a rămas la o distanţă de neatins, ci a intrat şi intră în viaţa noastră. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi, în sacramente prin care acţionează în existenţa noastră; cu credinţa Bisericii, prin care ni se adresează nouă; făcându-ne să întâlnim oameni, care sunt atinşi de el, şi transmit lumina sa; cu dispoziţiile prin care intervine în viaţa noastră; cu semnele creaţiei, pe care ni le-a dăruit.

El nu numai că ne-a oferit iubirea, ci a trăit-o cel dintâi şi bate în atâtea moduri la inima noastră pentru a trezi iubirea noastră de răspuns. Iubirea nu este numai un sentiment, aparţin ei şi voinţa şi inteligenţa. Prin cuvântul său, Dumnezeu se adresează inteligenţei noastre, voinţei noastre şi sentimentului nostru în aşa fel încât putem să învăţăm să-l iubim "din toată inima şi din tot sufletul". De fapt, iubirea nu o găsim deja frumoasă şi pregătită, ci creşte; pentru a spune aşa, noi putem să o învăţăm lent în aşa fel încât tot mai mult ea să îmbrăţişeze toate forţele noastre şi să ne deschidă drumul pentru o viaţă corectă.

A doua întrebare este următoarea: putem cu adevărat să-l iubim pe "aproapele", care ne este străin sau chiar antipatic? Da, putem, dacă suntem prieteni ai lui Dumnezeu. Dacă suntem prieteni ai lui Cristos şi în felul acest este tot mai clar pentru noi că el ne-a iubit şi ne iubeşte, chiar dacă adesea noi ne îndepărtăm privirea de la el şi trăim urmând alte orientări. Însă dacă prietenia sa va deveni, puţin câte puţin, importantă şi decisivă pentru noi, atunci vom începe să-i iubim pe cei pe care el îi iubeşte şi care au nevoie de ajutorul meu. El vrea ca noi să devenim prieteni ai prietenilor săi şi putem face acest lucru dacă în interior suntem aproape de el.

În cele din urmă, este întrebarea: cu poruncile şi interdicţiile sale, Biserica nu face să fie amară pentru noi bucuria erosului, a faptului de a fi iubiţi, care ne conduce spre celălalt şi vrea să devină unire? În enciclică am încercat să demonstrez că promisiunea cea mai profundă a erosului poate să se maturizeze numai atunci când nu încercăm să obţinem fericirea bruscă. Dimpotrivă, găsim împreună răbdarea de a-l descoperi tot mai mult pe celălalt în profunzime, în totalitatea de trup şi suflet, în aşa fel încât, în cele din urmă, fericirea celuilalt devine mai importantă decât fericirea mea. Atunci nu se mai vrea doar să se ia, ci să se dăruiască şi tocmai în această eliberare de eu-l propriu omul se găseşte pe sine însuşi şi devine plin de bucurie.

În enciclică vorbesc despre un parcurs de purificări şi maturizări necesar pentru ca adevărata promisiune a erosului să se poate împlini. Limbajul tradiţiei l-a numit "educaţie la castitate", care, în cele din urmă, nu înseamnă altceva decât învăţarea iubirii întregi în răbdarea creşterii şi a maturizării.

În partea a doua se vorbeşte despre dragoste, slujirea de iubire comunitară a Bisericii faţă de toţi cei care suferă cu trupul sau cu sufletul şi au nevoie de darul iubirii. Aici se prezintă înainte de toate două întrebări: Biserică nu poate lăsa această slujire altor organizaţii filantropice care se formează în multe moduri? Iată răspunsul: nu, Biserica nu poate face acest lucru. Ea trebuie să practice iubirea faţă de aproapele şi ca o comunitate, altminteri îl vesteşte pe Dumnezeul iubirii în mod incomplet şi insuficient.

A doua întrebare: nu ar trebui să se tindă mai degrabă spre o ordine a dreptăţii în care nu mai există nevoiaşi şi din această cauză dragostea devine superfluă? Iată răspunsul: fără îndoială, scopul politicii este de a crea o justă orânduire a societăţii, în care fiecăruia îi este recunoscut ceea ce este al său şi nimeni nu suferă de lipsuri. În acest sens, dreptatea este adevăratul scop al politicii, aşa cum este şi pacea care nu poate să existe fără dreptate. Din natura sa, Biserica nu face politică în mod personal, ci respectă autonomia statului şi a orânduirii sale.

Căutarea acestei orânduiri a dreptăţii revine raţiunii comune, aşa cum politica este interes al tuturor cetăţenilor. Însă, adesea raţiunea este orbită de interese şi de voinţa de putere. Credinţa foloseşte pentru a purifica raţiunea, pentru ca să poată vedea şi decide în mod corect. Deci este de datoria Bisericii să vindece raţiunea şi să întărească voinţa de bine. În acest sens - fără a face ea însăşi politică - Biserica participă cu pasiune la bătălia pentru dreptate. Creştinilor angajaţi în profesii publice le revine în acţiunea politică să deschidă mereu noi drumuri pentru dreptate.

Însă aceasta este numai prima jumătate a răspunsului la întrebarea noastră. A doua jumătate, pe care o îndrăgesc în mod deosebit în enciclică, spune: dreptatea nu poate niciodată să facă iubirea superfluă. Dincolo de dreptate, omul va avea întotdeauna nevoie de iubire, singura care dă dreptăţii un suflet. Într-un mod aşa de rănit cum o experimentăm în zilele noastre, cu adevărat nu este nevoie să demonstrăm ceea ce am spus. Lumea aşteaptă mărturia iubirii creştine care ne este inspirată de credinţă. În lumea noastră, adesea aşa de întunecată, cu această iubire străluceşte lumina lui Dumnezeu.

[Izvor: pagina web a revistei "Famiglia Cristiana"]

Traducere: pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 53.