Sinteza primei enciclice a papei Benedict al XVI-lea

Deus caritas est - despre iubirea creştină

"Dumnezeu este iubire şi cine rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, iar Dumnezeu rămâne în el" (1In 4,16). Aceste cuvinte, cu care începe enciclica, exprimă centrul credinţei creştine. Într-o lume în care uneori este legată de numele lui Dumnezeu răzbunarea sau chiar ura şi violenţa, mesajul creştin al lui Dumnezeu iubire este de mare actualitate.

Enciclica este împărţită în două părţi mari. Prima oferă o reflecţie teologico-filozofică despre "iubire" în diferitele sale dimensiuni - eros, philia, agape - precizând câteva date esenţiale ale iubirii lui Dumnezeu faţă de om şi ale legăturii intrinsece pe care o are această iubire cu iubirea umană. A doua parte tratează despre exercitarea concretă a poruncii iubirii faţă de aproapele.

Prima parte

Termenul "iubire", unul dintre cuvintele cele mai folosite, dar şi cele mai abuzate în lumea de astăzi, are un câmp semantic vast. Însă în multitudinea de semnificaţii iese în evidenţă ca arhetip al iubirii prin excelenţă iubirea dintre bărbat şi femeie, care în Grecia antică era calificată cu numele de eros. În Biblie, şi mai ales în Noul Testament, conceptul de "iubire" este aprofundat - o dezvoltare care se exprimă prin marginalizarea cuvântului eros în favoarea termenului agape pentru a exprima iubirea oblativă. Această nouă viziune a iubirii, o noutate esenţială a creştinismului, a fost evaluată des în mod absolut negativ ca refuz al erosului şi al corporalităţii. Chiar dacă au existat tendinţe de acest fel, sensul acestei aprofundări este altul. Erosul, pus în natura omului de însuşi Creatorul, are nevoie de disciplină, de purificare şi de maturizare pentru a nu-şi pierde demnitatea sa originară şi a nu degrada în "sex", devenind o marfă. Credinţa creştină l-a considerat întotdeauna pe om ca o fiinţă în care spiritul şi materia se întrepătrund reciproc, scoţând din aceasta o nouă nobleţe. Provocarea erosului poate fi considerată depăşită atunci când în om trupul şi sufletul se regăsesc în armonie perfectă. Atunci, da, iubirea devine "extaz", însă extaz nu în sensul unui moment de beţie trecătoare, ci ca exod permanent din eu-l închis în sine însuşi spre eliberarea sa în dăruirea de sine, şi tocmai aşa spre regăsirea de sine, ba chiar spre descoperirea lui Dumnezeu: în felul acesta, erosul poate să înalţe fiinţa umană "în extaz" spre divin. În definitiv, eros şi agape cer să nu fie niciodată separate complet una de alta, dimpotrivă cu cât amândouă, deşi în dimensiuni diferite, îşi găsesc echilibrul just, cu atât se realizează adevărata natură a iubirii. Chiar dacă erosul iniţial este mai ales dorinţă, apropiindu-se apoi de cealaltă persoană îşi va pune mai puţin întrebări despre sine, va căuta tot mai mult fericirea celuilalt, se va dărui şi va dori "să fie pentru" celălalt: astfel se inserează în el şi se afirmă momentul lui agape.

În Isus Cristos, care este iubirea întrupată a lui Dumnezeu, eros-agape ajunge la forma sa cea mai radicală. În moartea pe cruce, Isus, dăruindu-se pentru a-l ridica şi mântui pe om, exprimă iubirea în forma cea mai sublimă. Acestui act de oferire Isus i-a asigurat o prezenţă durabilă prin intermediul instituirii Euharistiei, în care sub speciile pâinii şi vinului se dăruieşte pe sine însuşi ca mană nouă care ne uneşte cu el. Participând la Euharistie, şi noi suntem implicaţi în dinamica dăruirii sale. Ne unim cu el şi în acelaşi timp ne unim cu toţi ceilalţi cărora el li se dăruieşte; astfel devenim toţi "un singur trup". În felul acesta, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele sunt cu adevărat contopite împreună. Datorită acestei întâlniri cu agape a lui Dumnezeu, dubla poruncă nu mai este numai exigenţă: iubirea poate să fie "poruncită" pentru că mai înainte este dăruită.

Partea a doua

Iubirea aproapelui înrădăcinată în iubirea lui Dumnezeu, în afară de faptul că este datorie pentru fiecare credincios, este datorie şi pentru întreaga comunitate eclezială, care în activitatea sa caritativă trebuie să oglindească iubirea trinitară. Conştiinţa acestei datorii a avut relevanţă constitutivă în Biserică încă de la începuturile sale (cf. Fap 2,44-45) şi foarte repede s-a manifestat şi necesitatea unei anumite organizări ca bază pentru o îndeplinire mai eficace a ei. Astfel, în structura fundamentală a Bisericii a ieşit în evidenţă "diaconia" ca slujire a iubirii faţă de aproapele exercitată în mod comunitar şi în mod ordonat - o slujire concretă, dar în acelaşi timp şi spirituală (cf. Fap 6,1-6). Cu răspândirea progresivă a Bisericii, această exercitare a carităţii s-a confirmat ca unul dintre domeniile sale esenţiale. Natura intimă a Bisericii se exprimă astfel într-o triplă datorie: vestirea cuvântului lui Dumnezeu (kerygma-martyria), celebrarea sacramentelor (leiturgia), slujirea carităţii (diakonia). Sunt datorii care se presupun reciproc şi nu pot fi separate una de alta.

Încă din secolul al XIX-lea, împotriva activităţii caritative a Bisericii a fost ridicată o obiecţie fundamentală: ea ar fi în opoziţie - s-a spus - cu dreptatea şi ar ajunge să acţioneze ca sistem de conservare a status quo-ului. Prin împlinirea fiecărei opere de caritate Biserica ar favoriza menţinerea sistemului nedrept existent făcând într-un fel suportabil şi frânând astfel rebeliunea şi îndreptarea potenţială spre o lume mai bună. În acest sens, marxismul indicase în revoluţia mondială şi în pregătirea sa leacul universal pentru problematica socială - un vis care între timp a dispărut. Magisteriul pontifical, începând cu enciclica Rerum novarum a lui Leon al XIII-lea (1891) până la trilogia de enciclice sociale ale lui Ioan Paul al II-lea (Laborem exercens [1981], Sollicitudo rei socialis [1987], Centesimus annus [1991]) a abordat cu insistenţă crescândă chestiunea socială şi în confruntarea cu situaţii problematice mereu noi a dezvoltat o doctrină socială foarte elaborată, care propune orientări valabile mult peste graniţele Bisericii.

Totuşi, crearea unei juste ordini a societăţii şi a statului este datoria centrală a politicii, deci nu poate să fie sarcina nemijlocită a Bisericii. Doctrina socială catolică nu vrea să confere Bisericii o putere asupra statului, ci doar să purifice şi să lumineze raţiunea, oferind propria contribuţie la formarea conştiinţelor, pentru ca adevăratele exigenţe ale dreptăţii să poată fi percepute, recunoscute şi apoi şi realizate. Totuşi, nu există nici o orânduire statală care, oricât de justă ar fi, să poată face superfluă slujirea iubirii. Statul care vrea să aibă grijă de toate devine în definitiv o instanţă birocratică ce nu poate să asigure contribuţia esenţială de care are nevoie omul suferind - orice om -: dăruirea personală iubitoare. Cel care vrea să se debaraseze de iubire se dispune să se debaraseze de om ca om.

În timpurile noastre, un efect pozitiv colateral al globalizării se manifestă în faptul că grija faţă de aproapele, depăşind graniţele comunităţilor naţionale, tinde să-şi lărgească orizonturile sale la lumea întreagă. Structurile statului şi asociaţiile umanitare secondează în diferite moduri solidaritatea exprimată de societatea civilă: astfel s-au format multiple organizaţii cu scopuri caritative şi filantropice. Şi în Biserica Catolică şi în alte comunităţi ecleziale au apărut noi forme de activitate caritativă. Între toate aceste instanţe este de dorit să se stabilească o colaborare rodnică. Desigur, este important ca activitatea caritativă a Bisericii să nu piardă propria identitate dizolvându-se în organizarea comună de asistenţă şi devenind o simplă variantă a ei, ci să menţină toată splendoarea esenţei carităţii creştine şi ecleziale. De aceea:

- Activitatea caritativă creştină, în afară de competenţa profesională, trebuie să se bazeze pe experienţa unei întâlniri personale cu Cristos, a cărui iubire a atins inima credinciosului trezind în el iubirea faţă de aproapele.

- Activitatea caritativă creştină trebuie să fie independentă de partide şi ideologii. Programul creştinului - programul samariteanului milostiv, programul lui Isus - este "o inimă care vede". Această inimă vede unde este nevoie de iubire şi acţionează în mod corespunzător.

- În afară de aceasta, activitatea caritativă creştină nu trebuie să fie un mijloc în funcţie de ceea ce este indicat astăzi ca prozelitism. Iubirea este gratuită; nu este exercitată pentru a atinge alte scopuri. Însă aceasta nu înseamnă că acţiunea caritativă trebuie, pentru a spune aşa, să-l lase deoparte pe Dumnezeu şi pe Cristos. Creştinul ştie când este timpul de a vorbi despre Dumnezeu şi când este bine de a tăcea despre el şi a lăsa să vorbească numai iubirea. Imnul sfântului Paul adus dragostei (cf. 1Cor 13) trebuie să fie magna charta a întregii slujiri ecleziale pentru a o ocroti de riscul de a se degrada în pur activism.

În acest context şi în faţa secularismului ameninţător care poate să condiţioneze şi mulţi creştini angajaţi în lucrarea caritativă trebuie reafirmată importanţa rugăciunii. Contactul viu cu Cristos evită ca experienţa incomensurabilităţii necesităţii şi a limitelor lucrării proprii să poată, pe de o parte, să-l introducă pe lucrător în ideologia care pretinde să facă acum ceea ce Dumnezeu, după cât se pare, nu reuşeşte sau, pe de altă parte, să devină tentaţie de a ceda inerţiei şi resemnării. Cel care se roagă nu-şi iroseşte timpul, chiar dacă situaţia pare să stimuleze numai spre acţiune, nici nu pretinde să schimbe sau să corecteze planurile lui Dumnezeu, ci încearcă - după exemplul Mariei şi al sfinţilor - să ia din Dumnezeu lumina şi forţa iubirii care învinge orice întuneric şi egoism prezent în lume.

(După Zenit)

Traducere pr. Mihai Pătraşcu

lecturi: 48.