Schitul "Sfânta Cruce" de la Stânceni

O viaţa de iubire în clauzura carmelită

De la Deda, valea Mureşului se restrânge pentru a oferi un frumos defileu de munţi împăduriţi până la Stânceni, localitate care se întinde de o parte şi de alta a râului. Un pod la dreapta şi iată-ne pe drumul Gudea care urcă de-a lungul pârâului cu acelaşi nume. Încă trei kilometri până la ultimele locuinţe ale satului. Apoi o pancartă indică: "Drum forestier. Circulaţia publică interzisă". Şi iată că apare clopotniţa unei mici biserici din lemn ascunsă în verdele brazilor şi al sălciilor, înconjurată de vreo zece căsuţe de lemn. Un nume, "Schitul Sfânta Cruce", iar la intrare, o frescă - "Viţa Carmelului" -, plantată de profetul Ilie şi udată de ucenicul său Elizeu, protejată sub mantia sfintei Fecioare Maria a Muntelui Carmel.

Capela "Schimbarea la Faţă", ai cărei pereţi sunt decoraţi cu sfinţi ortodocşi şi catolici lasă să se vadă că este vorba de un loc de rugăciune pentru unitatea creştinilor. Apoi, troiţa sfintei Tereza a Pruncului Isus împodobită adesea cu flori de către o mână anonimă recunoscătoare. O punte peste Gudea permite să se ajungă la ermitaje, dar o pancartă opreşte, intrigă trecătorul: "Clauzură".

Cuvânt barbar pentru unii, de neînţeles şi revoltător pentru alţii. De ce această separare? De ce călugăriţele se închid în mod voluntar, în timp ce Biserica are atâta nevoie de persoane care să se dedice celor săraci, bolnavilor, copiilor, bătrânilor? De ce vine un preot să celebreze în acest loc pustiu sfânta Liturghie? Nu ar fi de preferat ca ele să participe la cea din parohia vecină De ce aceste vieţi în aparenţă pierdute? În faţa acestor întrebări, să încercăm să înţelegem misterul ascuns în spatele acestui cuvânt, "clauzură", care vine de la latinescul "claudere", "a închide". El are mai puţin sensul dat de "includere", adică de "încuiere", "zăvorâre", "ferecare", fiind mai apropiat de cel al izolării de lume în vederea câştigării unei linişti propice vieţii interioare, de rugăciune şi contemplaţie. Clauzura este, aşadar, o izolare consimţită şi nu o condamnare. Ea ţine de vocaţie, adică de răspunsul dat în deplină libertate chemării pe care Dumnezeu o adresează celor care vor păşi pe calea vieţii călugăreşti, fiind mai apropiată de cuvântul românesc "claustrare" care vine de la franţuzescul "claustrer" al cărui sens este acela de "a se izola într-un loc retras". Prin extensie, putem spune că orice om îşi protejează într-un fel de clauzură secretul vieţii sale interioare, teritoriu intim în care nu este loc decât pentru sufletul său şi pentru Dumnezeu.

Clauzura are o profundă semnificaţie teologică, bazată pe patru principii. Primul este acela al solitudinii, al singurătăţii în care are loc întâlnirea cu Cristos, ca un ecou la cele patruzeci de zile petrecute de Isus în deşert. Aici, în acest loc retras, se poate desfăşura nestingherit dialogul cu Tatăl ceresc. Al doilea principiu este cel al chemării iubirii Mântuitorului: nu trebuie să uităm că în inima misterului creştin se află iubirea. Izolarea, nevoia de linişte, ţine de acest răspuns tainic la chemarea iubirii lui Cristos, de această definitivă unire cu el. Al treilea principiu ţine de dimensiunea ascetică. Intrarea într-un ordin călugăresc înseamnă renunţarea la sine şi închinarea întregii vieţi lui Cristos prin voturile de sărăcie, castitate şi ascultare. Numai aşa se construiesc sufletele pure, demne de viaţa călugărească. În fine, al patrulea principiu este cel al unirii cu Biserica. Persoana care se hotărăşte să îmbrăţişeze viaţa consacrată nu este niciodată izolată, nici singură, ea purtând în sufletul ei întreaga Biserică, prin rugăciunile sale. De aceea, se spune despre comunităţile călugăreşti că au o misiune şi o dimensiune escatologică.

La o astfel de vocaţie răspund şi carmelitele. Prin viaţa lor cotidiană "ascunsă cu Cristos în Dumnezeu" (Col 3,3), ele sunt un semn al împărăţiei Lui Dumnezeu (cf. Rom 14,17). O uşă închisă către lume este o deschidere către viaţa veşnică. Clauzura nu are alt scop decât favorizarea dialogului cu Cristos, şederea cu el pe munte (cf. 2Pt 1,18) şi participarea la taina pascală a morţii şi a Învierii. Duhul Sfânt care l-a dus pe Isus în pustiu (cf. Lc 4,1) o invită pe carmelită să împărtăşească singurătatea lui Cristos pentru a se oferi Tatălui. Domnul o atrage în pustiu pentru a vorbi inimii sale (cf. Os 2,16). În căutarea lucrurilor de sus, carmelita aşteaptă manifestarea definitivă a Domnului.

În spiritul sfintei Tereza de Avila, alegerea liberă a vieţii de clauzură implică o detaşare exterioară radicală pentru a ajunge la detaşarea interioară - apa vie a contemplaţiei. Carmelita renunţă la contactul cu ai săi, nu pentru că nu îi mai iubeşte, ci doar pentru că ea este în căutarea unicului necesar pe care îl găseşte în Cristos. Astfel, cel mai frumos cadou pe care poate să îl facă celor dragi este să le amintească vocaţia fundamentală a fiecăruia - întâlnirea cu Dumnezeu, scop spre care este îndreptată întreaga comunitate eclezială. După cum Fecioara Maria, în Cenacol, prin prezenţa sa rugătoare a păstrat în inimă începuturile Bisericii, toată viaţa surorilor carmelite este orientată în slujirea Bisericii. Sfânta Tereza a Pruncului Isus afirmă: "Am înţeles că Biserica are o inimă şi că această inimă arde de iubire. Am înţeles că numai iubirea lucrează în mădularele Bisericii (...). Da, mi-am găsit locul în Biserică, (...) în inima Bisericii, maica mea, eu voi fi iubirea".

Păstrând cu fidelitate spiritul contemplativ, o mănăstire carmelită poate oferi persoanelor care o cer un spaţiu şi un ajutor pentru rugăciunile lor, astfel încât să-i susţină în căutarea lui Dumnezeu şi în aprofundarea credinţei în singurătate, prin meditaţie şi participare la Liturghie. Un Carmel este un dar pentru Biserica locală. El reprezintă faţa rugătoare a acestei Biserici. Călugăriţele poartă în inima lor suferinţele şi bucuriile acestei Biserici, ale tuturor celor care recurg la ajutorul lor. Ele sunt astfel solidare cu viaţa Bisericii şi a omului de astăzi, colaborând spiritual la edificarea împărăţiei lui Cristos, în comuniune cu Maica Domnului.

Schitul de la Stânceni este întemeiat de un Carmel francez: Mănăstirea "Sfântul Ilie". Acesta, aflat la Saint-Rémy-les-Montbard, la jumătatea drumului între Paris şi Lyon, este un loc de rugăciune pentru unitatea creştinilor, rugăciune care este îndeosebi comuniune cu misterul trinitar, arhetipul unităţii Bisericii. Prin celebrarea Liturghiei bizantine, studierea părinţilor Bisericii, pictarea icoanelor, carmelitele încearcă să trăiască în inima Bisericii nedivizate.

Pentru a face cunoscute bogăţiile spirituale ale Carmelului, ne propunem prezentarea mai multor articole despre Ordinul Carmelului, despre sfânta Tereza de Avila, sfântul Ioan al Crucii şi sfânta Tereza a Pruncului Isus. Ele vor avea darul să familiarizeze cititorul cu o spiritualitate de mare rang a Bisericii, o adevărată grădină de sfinţi şi de învăţători ai Bisericii, dar mai ales să arate că această spiritualitate este apropiată de noi cei care trăim aici şi acum. Dăruirea totală lui Dumnezeu, aşa cum au trăit-o marii sfinţi ai Carmelului, cheamă în zilele noastre sufletele însetate de vocaţia călugărească la o extraordinară aventură a sufletului: aceea a întâlnirii cu Cristos sub privirea contemplativă a Maicii sale, preacurata Fecioară Maria.

Maica Eliane, O.C.D.

* * *

Schitul Sfânta Cruce,
Str. Gudea nr. 281
547575-Stânceni (MS)
Tel. 0265719914; 0740880125;
schitulstanceni@yahoo.fr;
www.monasteresaintelie.com

lecturi: 41.