Ordinul "Sfântul Lazăr" din Ierusalim - istoric şi prezent

Axel Mittelstaedt, marele prior pentru România al Ordinului "Sfântul Lazăr" din Ierusalim, s-a aflat în vizita la Iaşi în zilele de 30 aprilie şi 1 mai. Domnul Axel Mittelstaedt a lăsat un scurt istoric al ordinului pe care îl prezentăm în continuare.

Conciliul din Lion, din anul 583, a stabilit că leproşii nu mai aveau voie să circule liberi prin oraşe şi că trebuiau să fie încadraţi în comunităţi închise. Astfel, şi leproşii din Ierusalim au fost adunaţi într-o casă şi au format acolo o comunitate. Comunităţile de leproşi, apărute în jurul anului 600 la Ierusalim şi în alte locuri ale Ţării Sfinte, îşi alegeau din rândul lor un şef, care era şi el bolnav de lepră (maestru). Fraţii din comunitate se îngrijeau reciproc.

Ca patron al leprozeriei din Ierusalim a fost ales sfântul Lazăr, fratele Mariei şi al Martei din Betania. Încă pe primul sigiliu al ordinului de mai târziu sfântul Lazăr era reprezentat ca episcop.

Din comunitatea de leproşi, care depunea deja jurăminte simple, s-a dezvoltat, încetul cu încetul, comunitatea Ordinului "Sfântul Lazăr". Data întemeierii este aproximativ între 1120 şi 1142. De la această dată încep să se găsească documente şi înscrisuri.

În timp ce, până în 1150, toţi fraţii, inclusiv maeştrii ordinului din conventul comunităţii conduse de mănăstire, erau leproşi, începând cu anul 1151 au fost admise şi persoane sănătoase, deşi la început doar ca îngrijitori sau persoane de legătura cu exteriorul. De asemenea, cavalerii bolnavi găseau primire şi la celălalt ordin al lazaritenilor stabilit în Ţara Sfântă. Abia în 1253 li s-a permis fraţilor leproşi să aleagă o persoană sănătoasă ca maestru al ordinului. Aceasta a avut drept urmare că tot mai mulţi cavaleri sănătoşi au putut face parte din această comunitate şi astfel s-a format Ordinul Cavalerilor "Sfântul Lazăr". În documentul papei Urban al IV-lea, din anul 1262, se găseşte pentru, prima dată, termenul "ordo militiae" (ordin militar).

Cavalerul militar nu se mai afla acum numai în slujba bolnavilor, dar purta, pe lângă cruce, şi sabia. El a început să lupte, pentru ideea creştină, contra duşmanilor crucii. Astfel, cavalerii lazariteni au participat, pe lângă alte ordine cavalereşti, la bătălia decisivă de la Akko (Acre) din 1291, unde musulmanii au fost învingători şi, prin aceasta, soarta cruciadelor a fost pecetluită. Toţi cavalerii lazariteni participanţi la această luptă au murit sau au fost luaţi prizonieri.

Noi date găsim la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al XVII-lea în Franţa unde ordinul a trăit adevărata sa renaştere. Şi tot în această perioadă de dezvoltare a ordinului, acesta s-a întors spre ortodoxie pentru că el a continuat să existe sub patriarhul de Antiohia, Alexandria şi Ierusalim, iar ramura franceză s-a subordonat lui după 1883 (după ce, în Franţa, Burbonii şi-au pierdut puterea). Abia în 1830 a existat din nou în Franţa un mare maestru propriu şi ordinul a început să se extindă în toată Europa şi, în cele din urmă, în America. Componenţa ecumenică a fost păstrată şi în continuare extinsă şi întărită.

În Germania, ordinul lazaritean, ca şi comunitate închisă, nu şi-a făcut apariţia publică timp de decenii în şir. Există, de fapt, membri ai ordinului, dar ei se află sub jurisdicţii străine. Este aproximativ aceeaşi situaţie ca la Ordinul Cavalerilor Sfântului Mormânt, a cărui guvernare germană a fost reinstaurată abia după 1950.

Ordinul lazaritean este în întreaga lume un ordin ecumenic, în care membrii catolici, ortodocşi şi evanghelici au drepturi egale. Condiţia pentru a fi membru este: a fi creştin practicant în propria Biserică. Viaţa intelectuală şi spirituală în comunitate este principiul dominant. Acesteia i se adaugă iubirea faţă de aproapele.

Orientarea total creştină a ordinului şi a organizaţiilor de ajutorare, care cooperează strâns cu acesta, implică, conform intenţiilor ordinului, o relaţie deosebit de pronunţată cu bisericile creştine. De aceea, el nu este un ordin al unei Biserici, ci un ordin al tuturor bisericilor creştine. Astfel, fiecare membru al ordinului este, aşa cum deja s-a accentuat, un creştin practicant în comunitatea sa religioasă creştină. Ordinul lazaritean le uneşte pe toate. Raţiunea intelectuală şi spirituală a activităţii ordinului este Biserica unică a lui Isus Cristos. Lângă ea stăm, pe ea o slujim! Şi, din acest spirit ecumenic, ordinul aspiră la ceea ce el trăieşte deja într-un cadru mai mic: unitatea atotcuprinzătoare a credinţei creştine într-o unică Biserică creştină.

* * *

Despre vizita Domnului Axel Mittelstaedt la Iaşi puteţi citi aici: Vizită la Iaşi

lecturi: 167.