Festivalul de film de la Veneţia

În fiecare an, au loc sute de festivaluri de film în întreaga lume. Doar câteva sunt importante şi intră în categoria competiţiilor recunoscute de Federaţia Internaţională a Producătorilor de Film. Aceste festivaluri îşi desemnează un juriu oficial alături de care este abilitat şi un juriu desemnat de Organizaţia Internaţională de Presă (FIPRESCI). În multe dintre festivaluri, Asociaţia Catolică Mondială pentru Comunicare (SIGNIS) este prezentă cu un juriu propriu sau în cadrul unui juriu ecumenic. Aceasta a devenit deja o tradiţie, care la Festivalul de la Cannes a început din 1947.

Doar aceste trei jurii - juriul oficial, juriul FIPRESCI şi juriul ecumenic (sau SIGNIS) sunt abilitate să acorde premii unor filme din competiţiile oficiale. Un privilegiu care implică o mare răspundere pentru cei aleşi să judece un film.

Unul dintre filmele care a marcat anul 2004, fiind premiat cu Leul de Aur la Veneţia, remarcat de Asociaţiile Criticilor din Toronto, Seattle, San Diego, New York şi Los Angeles, distins cu 6 premii ale Filmului Britanic Independent şi, nu în cele din urmă, reuşind să obţină şi premiul Academiei Europene de Film pentru cea mai bună actriţă, Imelda Staunton a fost "Vera Drake" realizat de Mike Leigh. Vera Drake trăieşte în mediul muncitoresc din Anglia anilor '50. Este o femeie devotată şi iubită de familia ei. Dar în secret, Vera ajută femei să practice avorturi. Descoperită de poliţie, ea trebuie să suporte consecinţele gestului ei, pe care îl susţine până la capăt. Filmul nu este anunţat încă în România, dar ne putem întreba de ce a avut un impact atât de puternic la nivel european. Subiectul pare să fie încă de actualitate, deşi în nici una din ţările europene avortul nu mai este interzis. Numai Biserica Catolică, în numele evangheliei şi al respectului pentru dreptul la viaţă al oricărei fiinţe umane, condamnă această practică. Şi rămâne încă o întrebare deschisă, o rană dureroasă, cum poate să fie justificat avortul de atâţia oameni?! E interesant faptul că, în timpul filmărilor, nici unul dintre actori - în afară de actriţa principală - nu a ştiut că filmul dezbate problematica avortului până în momentul în care personajele lor aflau despre asta. Tuturor li s-a interzis să dezvăluie presei sau chiar familiei lor despre ce e vorba în film pe durata filmărilor.

În ciuda calităţii artistice evidente, juriul SIGNIS nu l-ar fi putut include şi nici nu l-a inclus în propriul palmares. Premiul ecumenic înseamnă o garanţie atât a valorii artistice, dar şi a mesajului pe care îl transmite filmul. Care sunt valorile pe care le promovează? Corespund cu mesajul evangheliei?

În anul 2004, în juriul SIGNIS de la Festivalul din Veneţia a participat şi Marius Şopterean, profesor la Universitatea de Teatru şi Film, Bucureşti, şi vicepreşedinte al asociaţiei SIGNIS România. La început de an, el transmite câteva gânduri despre filmele care au marcat anul şi cele care ne pot marca viaţa.

* * *

O întrebare cinematografică

Un festival cum este cel de la Veneţia are în program prea multe filme pentru le vedea pe toate. Cred că este imposibil. Inclusiv de către organizatori. Şi atunci, pentru a te descurca, îţi foloseşti fie cunoştinţele pe care le ai în materie de film, fie intuiţia - ceea ce este acelaşi lucru -, fie sugestiile unor prieteni pe care ţi-i faci ad-hoc. Spune-mi ce filme vezi pentru a putea spune ce fel de om eşti - este o reconvert-zicală adevărată. Cineva a spus că această a 61-a mostră cinematografică italiană a fost cea mai spiritual-creştină ediţie. Altcineva - în acelaşi Corriere di Venezia - a spus că a fost cel mai erotic festival. Iar confratele nostru român a spus că a fost un festival bolnav.

Din acest motiv am aşteptat cu interes gala Premiilor Academiei Europene de Film de la sfârşitul anului ce abia s-a încheiat. Voiam să văd dacă filmele cele mai lăudat-premiate se vor menţine şi aici. Şi, aşa cum am bănuit, nici de această dată nu putea lipsi din această gală numele unor Mike Leigh sau Amenabar: marii câştigători de la Veneţia. Cineva a spus că ediţia de anul acesta al Galei Europene de la Barcelona a reprezentat spiritul european a actualului cinematograf european. Undeva - într-un interviu, de acum celebrul regizor spaniol, Alejandro Amenabar - spunea: Îmi place să fac acele filme pe care aş vrea să le văd într-o sală de cinema. Iar despre alegerea subiectului din Vera Drake, Mike Leigh spunea că o dată cu trecerea anilor îl preocupă nu ceea ce crede el despre personajele lui, ci, invers, ceea ce pot afirma eroii lui că văd în viaţa reală, în viaţa de toate zilele.

Cel mai aşteptat şi mai nerecompensat eveniment al galei veneţiene a fost filmului lui Gianni Amelio, Le chiavi di casa, despre care autorul crede că spune multe despre o anume lume europeană, despre o anume cronicizare a relaţiilor interumane, despre o anume lipsă de sinceritate a raporturilor umane silite să trăiască înghesuite într-o grilă socială bolnavă. (Notă: filmul tratează relaţia pe care un tată încercă să o înnoade cu fiul său handicapat, pe care îl întâlneşte pentru prima oară la vârsta adolescenţei). Acest film nu a fost recompensat nici la Veneţia, nici la Barcelona, deşi în Italia nu au lipsit criticii entuziaşti sau un public record. Într-un interviu - mulţi cronicari credeau că acest film va reedita succesul din 1998 cu acel splendid Cosi ridevano - acordat în Corriere de la sera şi Amelio crede că lumea europeană este bolnavă şi că a face filme este un fel de a radiografia o anumită stare de spirit europeană. Asta crede el acum şi tot asta credea atunci când a realizat în 1992 primul lui mare succes, Il ladro di bambini.

Poate că cel mai frumos film prezent la Veneţia, dar nu în gală, ci într-o proiecţie privată a fost filmul Chi e Dio?Realizat în 1942 de celebrul Mario Soldati. La invitaţia şi din iniţiativa arhiepiscopului Veneţiei, ÎPS Scola - unul dintre cei mai mari iubitori de film pe care i-am întâlnit până acum -, juriul SIGNIS din acest an de la Veneţia, juriu din care am avut onoarea să fac şi eu parte, a fost invitat la sediul arhiepiscopal, pentru a vedea acest film restaurat după mulţi ani de muncă, un film cateheză gândit a fi dat ca material didactic în şcolile primare italiene din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul - de nici 20 de minute - este o bijuterie cinematografică. Un grup de copii îl descoperă pe un maidan pe Dumnezeu. Îi pun întrebări şi acesta le răspunde. Nimic nu este forţat, nimic nu este artificial. Tocmai de aceea parabola cinematografică ţâşneşte la lumină cu o incredibilă forţă spirituală. În numărul 144 din Ciemme, scos cu ocazia prezentării în premieră mondială a acestei pelicule reconstruite şi curăţate fotogramă cu fotogramă, Soldati afirma, în plin război mondial, că din când în când pământul se îmbolnăveşte iar singura terapie miraculoasă este dorinţa de a ne pune această întrebare: Chi e Dio?

Veneţia este un imperial cimitir maritim. Podul ce leagă Mestre de Veneţia, neverosimil de lung, pare o poezie de Bacovia. Tristeţea gondolelor negre-roşii-aurii te pot arunca pe o scenă de teatru imaginară. Podul, gondolele, monumentele veneţiene par simptomele unei boli ce sapă civilizaţia europeană. Sublimul poate ucide şi el. Cineaştii clipei văd apa care atunci când este prea multă este simptomul bolii. Care atunci când nu este deloc este simptomul aceleaşi boli. O boală a lipsei. A lipsei răspunsului dat de întrebarea lui Soldati cu mai bine de 60 de ani în urmă.

De aceea dacă voi fi întrebat care a fost cel mai frumos film european al Galei de la Veneţia voi spune simplu: filmul american Colateral. Semn că boala se întinde şi dincolo de ocean, semn că nicăieri nu te poţi ascunde, semn că raportul dintre pământ şi apă este totuşi un raport injust. La fel de injust ca valoarea dintre întrebarea cineastului Soldati şi răspunsul pe care întârziem, noi, cu toţii, să-l dăm.

Marius Şopterean

* * *

În cadrul festivalului, juriul SIGNIS a decernat premiul său filmului "Toate iernile din lume", realizat de Greg Zglinski (A Whole Winter without Fire)

Juriul a considerat că în acest film tematica suferinţei împărtăşite de elveţieni şi de refugiaţii din Kosovo a fost prezentată cu o stilistică riguroasă şi clară. Filmul arată posibilitatea unui nou început datorat unor valori autentice şi profunde.

Juriul a acordat şi o menţiune filmului BINJIP, realizat de Kim Ki-Duk (Coreea), o poveste simbolică a unui tânăr care locuieşte în case părăsite. Tema depăşirii limitelor lumii fizice prin care oamenii încearcă să atingă dimensiunea spirituală este tratată cu delicateţe şi frumuseţe.

Membrii juriului de la Veneţia au fost: Peter Malone (Australia, preşedinte), Augusto Orsi (Elveţia), Marius Şopterean (România), Nils Helander (Uruguay), Patrick Keppel (Monaco), Carlo Tagliabue (Italia), Marina Sanna (Italia).

lecturi: 123.