Un nou număr din "Dialog teologic"

Editura Sapientia anunţă apariţia numărului 11 al revistei Dialog teologic, revista Institutului Teologic Romano-Catolic "Sfântul Iosif" din Iaşi. Acest număr al revistei este intitulat "Conciliul al II-lea din Vatican. Adieri peste cortină" şi este dedicat aniversării a 40 de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican (11 octombrie 1962).

Studiile din acest număr al revistei Dialog teologic urmăresc cu precădere modul în care Conciliul şi documentele sale au fost receptate în Biserica Catolică din România, peste "cortina de fier" a regimului comunist. Alături de aceste studii, mărturiile celor care s-au aflat în prima linie în anii conciliari, precum şi a celor care s-au străduit să introducă şi în Biserica Catolică română suflul nou al Conciliului dau o notă deosebită revistei şi invită la lectură şi reflecţie.

Numărul 11 al revistei Dialog teologic apare în format 17x24, cuprinde 144 de pagini şi poate fi procurat de la toate librăriile catolice din ţară la preţul de 50.000 lei. p align=center>* * *

Conciliul al II-lea din Vatican. Adieri peste cortină, Dialog teologic VI/11 (2003), 144 p., 17x24, 50.000 lei.

* * *

Această carte, în limita stocului disponibil, poate fi procurată prin comandă:

• prin poştă: Librăria Presa Bună, Bd. Ştefan cel Mare, 26; 700064 - Iaşi;
• prin fax: 0232/211527;
• prin telefon: 0232/212003, interior 67:
  luni, marţi, orele 12.00-13.00 şi 14.00-18.00;
  miercuri, joi, vineri, orele 8.00-13.00;
• prin e-mail: cornel@mail.dntis.ro;
• prin Internet: www.ercis.ro; www.catholica.ro.

* * *

Editorial

WILHELM DANCĂ, Conciliul al II-lea din Vatican, izvor de reînnoire
În 11 octombrie 2002, s-au împlinit patruzeci de ani de la deschiderea Conciliului al II-lea din Vatican. Pentru noi - credincioşi laici, persoane consacrate, seminarişti şi preoţi -, această aniversare este un prilej potrivit de aducere aminte a modului în care a fost receptat suflul conciliar în România (în special în Arhidieceza de Bucureşti şi Dieceza de Iaşi), fiindcă astăzi, ca Biserică, suntem în parte rezultatul unor opţiuni pastorale din trecutul recent. De la bun început trebuie spus că, la noi, receptarea şi, apoi, raportarea la Conciliu nu s-au desfăşurat în mod normal, cauzele distorsionărilor fiind diferite totuşi de cele pe care le-a întâmpinat Biserica din Vest. După cum se ştie, în vremea convocării şi desfăşurării lucrărilor Conciliului, orânduirea social-politică a ţării noastre nu era favorabilă schimbului liber de idei, cărţi, informaţii, experienţe ecleziale, după cum nu era nici pentru circulaţia liberă a persoanelor dintr-o parte în alta a Europei. De aceea, în privinţa cunoaşterii şi adoptării normelor conciliare de la Vatican al II-lea în Biserica locală de Bucureşti şi de Iaşi s-a făcut cât s-a putut, în condiţii, cum spuneam, nefavorabile, ceea ce a pus în lumină prin contrast pasiunea până la jertfirea totală de sine a unor preoţi destoinici pentru binele poporului lui Dumnezeu. Despre aceste încercări de raportare la Conciliu şi despre păstorii sufleteşti din acele timpuri vorbesc paginile de faţă ale revistei "Dialog teologic", care adună câteva mărturii de la episcopii şi preoţii în vârstă ce au trăit pe viu anii când aveau loc lucrările Conciliului al II-lea din Vatican şi au fost printre primii ce au căutat să pună în aplicare normele liturgice şi pastorale promulgate de Conciliu. Şi pe această cale, un gând de mulţumire adresat tuturor acelora care, în Biserica noastră, au avut de suferit "din cauza" sau "pentru cauza" Conciliului.
O idee sau o părere comună traversează comunicările şi mărturiile pe care le prezentăm în continuare: deşi au trecut ani buni de la terminarea lucrărilor (37 de ani), Conciliul al II-lea din Vatican este un izvor de reînnoire care, din păcate, nu e îndeajuns de cunoscut, trăit şi frecventat.
De la martorii oculari ce au trăit dincolo de Cortina de Fier aflăm că, în perioada imediat următoare Conciliului, bucuria reînnoirii conciliare a trecut, iar Biserica din Europa de Vest a intrat ca într-un fel de Vinere Sfântă prelungită. "Începea Vinerea Sfântă", spune cardinalul Suenens, "acesta era timpul morţii lui Dumnezeu, al negării lui Isus ca Fiu unic al lui Dumnezeu, al contestării Bisericii ca sacrament de mântuire. În acelaşi timp, valul de imoralitate, asemenea unei revărsări de ape, inunda lumea; mass-media încurajau decadenţa morală gravă, la care societatea permisivă nu reacţiona în nici un fel, având şi complicitatea tăcută a multor creştini a căror grijă primordială era aceea de a se arăta înţelegători.
În fiecare Biserică locală au apărut greutăţile. Cu inima strânsă, am văzut cum au plecat din Biserică mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe. Cu mulţi dintre ei, întâlnirile de rămas bun au fost deosebit de dureroase. Aceste despărţiri fac rău şi lasă urme de moarte.
Dar mai erau şi alte motive de tristeţe: de la terminarea conciliului, trăirea religioasă scădea constant şi peste tot; numărul chemărilor scădea în mod tulburător; noviciatele şi seminariile se închideau; părinţii creştini vedeau cum fiii lor ajunşi la maturitate părăseau Biserica în care crescuseră; căminele nu mai erau încălzite de rugăciunea în comun; creştinii erau derutaţi de evoluţia conciliară; se accentua polarizarea între tendinţe". Iar ceva mai departe, cardinalul Suenens adaugă: "Credinţa mă asigură că Dumnezeu este prezent printre noi până la sfârşitul lumii, şi că el este mai aproape ca niciodată când întunericul Golgotei îl ascunde de ochii noştri" (L.J. SUENENS, Une nouvelle Pentecôte?, Desclée de Brouwer, Paris 1974, 251-252; 254).
Ştirile contrastante care veneau din Vest în legătură cu reînnoirea conciliară îi făceau pe păstorii noştri să fie extrem de prudenţi. Totuşi, timpurile respective nu au fost scutite de neajunsuri şi exagerări. Vrem să ne amintim de ele, pentru că:
1) fac parte din istoria Bisericii noastre locale şi explică într-un fel opţiunile pastorale de astăzi;
2) ne oferă ocazia de a reveni asupra documentelor elaborate de părinţii conciliari, invitându-ne să pătrundem mai adânc în spiritul şi mentalitatea lor.
Papa Paul al VI-lea repeta deseori că mentalitatea Conciliului nu a atins decât o mică parte dintre membrii Bisericii. Acelaşi lucru îl spune şi papa Ioan Paul al II-lea în zilele noastre. În ce priveşte mentalitatea conciliară de la noi, putem spune că se face trecerea de la iarnă la primăvară, când lumina zilei se măreşte. Într-adevăr, suntem liberi să punem în practică normele şi spiritul conciliului. Avem această posibilitate, deşi, în practică, nu-i chiar aşa de simplu!
Din păcate, există o anume rezistenţă pasivă la documentele Conciliului atât din partea preoţilor (teologia conciliară ar fi prea abstractă, prea înaltă), cât şi din partea laicilor (care le ignoră aproape total). Această rezistenţă are mai multe cauze, cea mai importantă fiind necunoaşterea documentelor. De asemenea, se poate medita asupra faptului că nu s-a făcut destul efort pentru a traduce orientările Conciliului într-un limbaj mai simplu, pe înţelesul tuturor. Deseori învăţătura Conciliului a rămas un bun descoperit doar de o mână de credincioşi intelectuali. Reînnoirea conciliară nu a pătruns în mentalitatea întregului popor al lui Dumnezeu, ci a rămas la nivelul unui grup restrâns de preoţi şi credincioşi.
Nu trebuie uitat faptul că acest Conciliu este o datorie care trebuie îndeplinită. Conciliul a definit condiţiile necesare pentru ca Biserica să-şi ducă la bun sfârşit misiunea ei de astăzi, iar această lucrare nu se face în câteva luni sau în câţiva ani. Este vorba de o muncă zilnică şi neîntreruptă.
În consecinţă, este necesară asimilarea Conciliului de către toţi membrii Bisericii. Este necesar ca spiritul conciliar să pătrundă mentalitatea noastră, fiindcă el este cuvântul lui Dumnezeu pentru timpurile de astăzi. Deci, mai întâi trebuie să intre în mentalitatea noastră, apoi va intra şi în alegerile noastre existenţiale. Numai în felul acesta Conciliul al II-lea din Vatican va fi "operaţional" (cf. TH. REY-MERMET, Croire, III, Dorguet-Ardandt, Limoges 1979, 3-23).
Să amintim faptul că, pentru a nu rămâne literă moartă, Conciliul Tridentin a avut nevoie de patru sute de ani, timp în care a fost asimilat de clerici, fiindcă acel Conciliu era consacrat în chip deosebit problemelor cu care se confrunta clerul. Mulţi papi - Pius al IV-lea, sfântul Pius al V-lea, Grigore al XIII-lea - şi sfinţi - Carol Borromeu, Petru Canisiu, Robert Bellarmin - au depus eforturi mari pentru a răspândi, traduce, explica decretele conciliare, pentru a înfiinţa seminarii, a reforma clerul şi a promova formarea sa permanentă. Ceea ce se numeşte Catehismul Conciliului Tridentin sau Catehismul roman a fost scris pentru parohi, ca antidot la Catehismul mare al lui Luther. Astfel, pentru a deveni operaţional, Conciliul Tridentin a trebuit să fie asimilat de clerici. Şi aşa a fost. Dar au fost necesari zeci şi sute de ani de muncă permanentă.
Tot la fel, pentru a deveni operaţional, Conciliul al II-lea din Vatican, "Conciliul poporului lui Dumnezeu" trebuie să fie asimilat de poporul lui Dumnezeu, laici şi preoţi, împreună. Aceasta este logica lui. Trebuie să fie asimilat de cei cărora le este dedicat, în primul rând. Trebuie asimilat de noi. Dacă nu, zădărnicim harul timpului de faţă. După 37 de ani de la terminarea lucrărilor conciliului şi după 12 ani de libertate pentru Biserica Catolică din România, nu este prea târziu să începem (să reluăm-) - preoţi şi laici împreună - lectura sistematică, fragment cu fragment, a documentelor Conciliului pentru a-i înţelege spiritul şi pentru a-l pune apoi în practică. Am auzit că undeva la Timişoara, într-o parohie greco-catolică, se întâmplă lucrul acesta. Asemenea iniţiative trebuie încurajate şi răspândite peste tot.
Conciliul al II-lea din Vatican s-a născut din tradiţia Bisericii. Din Faptele Apostolilor (cap. 15) aflăm că tradiţia apostolică a prevăzut ca, în caz de conflict sau de probleme grave, creştinii să recurgă la soluţiile pe care le va da un Conciliu. Convertirea păgânilor la creştinism şi dispensarea lor de riturile iudaice a fost problema primului Conciliu de la Ierusalim, prezidat de sfântul Petru, dar provocat cumva de lucrarea apostolică a sfinţilor Paul şi Barnaba. În cele din urmă, "Biserica întreagă" cade de acord asupra unor probleme pastorale, iar în final se spune: "Duhul Sfânt şi noi am hotărât să nu vi se pună nici o povară...". Deci, în tradiţia creştină a Bisericii zidită pe credinţa sfântului apostol Petru se face conciliu.
Şi concilii s-au făcut. În douăzeci de secole de viaţă creştină a Bisericii au fost douăzeci de concilii ecumenice, adică generale, pentru că aceste adunări periodice ale tuturor episcopilor catolici constituie o funcţie vitală a poporului lui Dumnezeu. După primul Conciliu de la Ierusalim, au trecut trei secole până la Conciliul de la Niceea; tot atât a trecut de la Conciliul Tridentin (1563) până la Conciliul I din Vatican (1869), care a fost întrerupt după opt luni de către Bismark şi Garibaldi. Papa Pius al XI-lea a încercat să reia lucrările acestui Conciliu neterminat în 1923, la fel şi papa Pius al XII-lea în 1948, dar fără succes.
În 25 ianuarie 1959, la sfârşitul Săptămânii mondiale de rugăciuni pentru unitatea creştinilor, în bazilica "Sfântul Paul" din afara zidurilor, papa Ioan al XXIII-lea anunţă în public intenţia de a convoca un sinod diecezan pentru Roma şi un conciliu ecumenic pentru Biserica Universală. Cei 18 cardinali prezenţi la ceremonie au rămas muţi neştiind ce să creadă în acel moment. Totuşi, mai târziu îl vor ajuta pe Ioan al XXIII-lea în munca de pregătire şi desfăşurare a Conciliului. După terminarea consultărilor, care au început în 17 mai 1959 (de Rusalii), papa numeşte, un an mai târziu (5 iunie 1960), douăsprezece comisii şi trei secretariate pentru redactarea schemelor de lucru. În ziua de Crăciun 1961, publică bula de deschidere a Conciliului în 1962 şi, într-adevăr, la 11 octombrie 1962, în bazilica "Sfântul Petru", Biserica Catolică celebrează cu mare solemnitate deschiderea celui de-al XXI-lea Conciliu general.
Conciliul va dura până la 8 decembrie 1965, şi se va desfăşura în patru perioade numite "sesiuni". De la noi a participat Mons. Petru Pleşca în calitate de peritus, dar numai la sesiunea a III-a şi a IV-a (cf. "File de arhivă" din prezentul număr al revistei). Prima reuniune generală a avut loc în 13 octombrie 1962, la care au fost prezenţi circa 2.300 de părinţi conciliari. Pe parcursul celor trei ani (1962-1965), Conciliul al II-lea din Vatican a produs 16 documente: patru constituţii - Dei verbum, Sacrosanctum concilium, Lumen gentium, Gaudium et spes; nouă decrete - Ad gentes, Christus Dominus, Presbyterorum ordinis, Optatam totius, Apostolicam actuositatem, Perfectae caritatis, Unitatis redintegratio, Orientalium Ecclesiarum, Inter mirifica; 3 declaraţii - Gravissimum educationis, Nostra aetate, Dignitatis humanae.
"Constituţia" este un document dogmatic cu valoare doctrinară permanentă; "decretul" este un ansamblu de hotărâri cu caracter practic, pastoral, disciplinar; "declaraţia" oferă orientări, adică direcţii de reflecţie şi de comportament pentru lumea de astăzi.
Aceste şaisprezece documente de la Vatican al II-lea au fost schematizate, discutate, amendate, nuanţate şi votate în final de aproape toţi cei 2300 de părinţi conciliari. De aceea, trebuie ştiut că documentele nu au fost redactate după regulile compoziţiei literare şi deci conţin pasaje greu de pătruns la prima lectură. În ciuda acestor aspecte, ele pot fi exploatate ca o carieră, ca un filon de aur, pentru că "Duhul Sfânt şi noi am hotărât să..." este prezent în fiecare pagină a Conciliului al II-lea din Vatican.
Acelaşi Duh Sfânt să întărească Biserica din timpurile noastre, care este ispitită de noi forme de pelagianism (ispita lucrurilor, ispita acţiunii etc.); pe un fond generalizat de nelinişte şi teamă, documentele conciliare confirmă credinţa că "suntem ceea ce suntem prin harul lui Dumnezeu". De aceea, să ne lăsăm conduşi de Duhul Conciliului, pentru a putea trăi spiritul şi mentalitatea lui.

* * *

Comunicări

ÎPS IOAN ROBU, De ieri până astăzi la noi: Conciliul al II-lea din Vatican
Articolul este o mărturie personală a arhiepiscopului de Bucureşti, ÎPS Ioan Robu, care îşi aminteşte de faptul că, până în 1990, s-a simţit şi la noi ceva, dar puţin, din suflul nou al Conciliului, care răscolea Biserica Universală. Traducerea şi publicarea documentelor a fost posibilă doar după 25 de ani de la încheierea lucrărilor Conciliului (1990). Pentru vremea respectivă, Conciliul a sosit ca o scrisoare mult întârziată, descoperită şi citită cu greu şi, în general fără entuziasm. Totuşi, în ţara noastră nu am avut o aplicare exagerată a reformei liturgice. Astăzi, chiar dacă mai sunt multe de făcut, suflul Conciliului este prezent în Biserica noastră locală. Generaţiile noi de preoţi şi credincioşi nu percep documentele conciliare ca pe o scrisoare întârziată, ci ca un apel proaspăt la responsabilitate şi fidelitate faţă de Biserică.

* * *

PS PETRU GHERGHEL, Descoperirea Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul începe cu o pledoarie pentru Biserică, ce merge înainte, îşi urmează calea, în ciuda ameninţărilor şi încercărilor ce se abat asupra ei. Apoi se prezintă rolul conciliilor, păstrarea adevărului mântuitor nealterat, şi se formulează câteva întrebări despre Conciliul al II-lea din Vatican în lumina situaţiei anormale în care se afla Biserica noastră locală: fără episcop pentru multă vreme şi separată vizibil de Sfântul Părinte pentru mulţi ani. Cu toate acestea, Biserica noastră a aparţinut ontologic la realitatea Bisericii însăşi. Conţinutul central al articolului aruncă o privire rapidă asupra Romei, unde avea loc Conciliul, şi asupra Iaşiului, unde se căuta răspândirea informaţiilor despre Conciliu: cartea lui B. Häring, Vatican al II-lea pentru toţi, şi preotul tipograf Ioan Ciuraru au avut un rol semnificativ în această lucrare de cunoaştere a documentelor conciliare. În final, autorul articolului se întreabă: ce am făcut noi din viaţa creştină, acum, la 40 de ani de la convocarea Conciliului?

* * *

PS AUREL PERCĂ, Teologia morală între vechi şi nou
Acest articol susţine o idee de fond, şi anume că, în domeniul vieţii morale, a existat mereu o tendinţă de trecere de la "vechi" la "nou". În consecinţă, articolul ilustrează cum a avut loc trecerea de la morala cazuistică la morala inspirată din învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican. Sunt prezentate în continuare primele începuturi de reînnoire, prin care se căuta un nou model de teologie morală. Oricum, trecerea de la "vechi" la "nou" s-a făcut lent. După ce se prezintă "teologia morală" în desfăşurarea conciliului şi după terminarea lucrărilor Conciliului, articolul prezintă pe scurt dimensiunile caracteristice ale noului model de teologie morală, şi anume dimensiunea personalistă şi cea comunitară. În final, este analizată situaţia de reînnoire a teologiei morale în Seminarul din Iaşi, paşii grei care s-au făcut de la mentalitatea unor manuale cu un pronunţat caracter individualist, psihologic şi juridic la mentalitatea unor manuale ce pun în evidenţă perspectiva biblică, istorică şi eclezială a moralei.

* * *

VLADIMIR PETERCĂ, Reflecţii asupra Conciliului al II-lea din Vatican
Articolul susţine că toate greutăţile pe care le-au întâmpinat atât părinţii conciliari, cât şi păstorii şi credincioşii în a pătrunde şi aplica normele şi învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican au fost spre binele Bisericii. În acest sens, autorul articolului îşi aminteşte de munca de laborator pe care au desfăşurat-o preoţii din generaţia 1968 în a pregăti cântul bisericesc şi o dă ca exemplu de lucrare benefică pentru viaţa Bisericii. Dar amintirile despre Conciliu sunt legate de patru personalităţi pe care le evocă: papa Paul al VI-lea, teologul K. Rahner, cardinalul König şi episcopul R. Lettmann, acesta din urmă fiind secretarul cardinalului Döpfner, un personaj important în elaborarea temelor sociale de la Conciliu. În final, autorul se întreabă dacă aşteptările Conciliului au fost împlinite şi, pentru a ajunge la aşa ceva, susţine că e necesară o convertire permanentă a Bisericii la spiritul conciliar.

* * *

EDUARD FERENŢ, Un nou suflu în teologia dogmatică
Autorul articolului spune că, pe când Ioan al XXIII-lea deschidea Conciliul al II-lea din Vatican, la 11 octombrie 1962, avea aproape un an de preoţie. De aceea, poate spune că şi-a trăit preoţia în lumina Conciliului în condiţiile ecleziale şi sociale ale unei ţări comuniste ostile Bisericii Catolice şi, în consecinţă, Conciliului. Conferinţa este o mărturie despre condiţiile în care, în calitate de preot catolic şi de profesor de teologie, începând de la 1 ianuarie 1962, a cunoscut şi aplicat învăţătura Conciliului al II-lea din Vatican în timpul ministerului său sacerdotal. Mărturia cuprinde trei momente: primul se referă la perioada de la noi imediat premergătoare Conciliului; al doilea se raportează la perioada anilor 1967-1975, adică la anii aplicării Conciliului în contextul nostru eclezial; ultimul moment priveşte perioada postconciliară dintre anii 1975-2003.

* * *

CLAUDIU DUMEA, Aplicarea reformei liturgice
Expunerea are ca temă implementarea (termen preluat din limbajul de lemn al politicienilor) reformei liturgice la noi. Reformă, un alt cuvânt discreditat de politicieni. Când spune "la noi", autorul se referă la Diecezele de Iaşi şi de Bucureşti. Nu este vorba de o expunere ştiinţifică, sistematică, documentată istoric, exhaustivă, ci de nişte amintiri personale, fragmentare, din anii '70-'80.

* * *

MONS. ANTON LUCACI, Adieri conciliare peste Cortină
Autorul articolului răspunde invitaţiei de a prezenta o temă de drept bisericesc sau de a da o mărturie "personală" legată de Conciliul al II-lea din Vatican, optând pentru cea de-a doua variantă cu o premisă relativ la prima. Astfel, este cunoscut faptul că revizuirea legilor bisericeşti, anunţată în mod public de papa Ioan al XXIII-lea o dată cu decizia convocării Conciliului ecumenic, urma să traducă în norme disciplinare opera conciliară. Reforma legislaţiei canonice s-a concretizat în urmă cu 20 de ani, prin promulgarea noului Cod de drept canonic. Autorul aminteşte că, în timpul studiilor sale la Roma, reforma dreptului "plutea în aer, departe, în largul mării" şi subliniază existenţa în acea perioadă postconciliară a unei atitudini, destul de difuză, ostilă dreptului bisericesc. "Acea febră de care suferea trupul Bisericii a trecut": este constatarea celor aproximativ 450 de canonişti, cu ocazia comemorării solemne a două decenii de la promulgarea noului Cod de drept canonic (24.01.1983).
Adierile conciliare peste Cortină până la noi pot fi ilustrate prin episodul lui Ilie, din 1Rg 19,11-12: "Domnul nu este în vijelie, cutremur, foc, ci în adiere de vânt lin". Deşi nu a avut un contact direct cu Conciliul al II-lea din Vatican, adierea Duhului Sfânt a ajuns şi în Biserica noastră, fiind scutită poate de vijelia, de cutremurul, de focul care s-au abătut în unele sectoare din Bisericile din lumea liberă.

* * *

FRANCISCA BĂLTĂCEANU, Traducerea documentelor Conciliului al II-lea din Vatican în limba română
În articol se arată că s-a realizat, aşa cum s-a putut în condiţiile de atunci, o primă traducere, în lumea catolică din Moldova, traducere care a circulat dactilografiată, în cerc foarte restrâns, probabil doar la Seminar şi la unii preoţi. O dată cu venirea ÎPS Ioan Robu la conducerea Arhidiecezei de Bucureşti, s-au deschis şi aici noi posibilităţi de lucru. În 1987, el a iniţiat şi a încredinţat unei echipe de la arhiepiscopie realizarea unei forme publicate a traducerii, care să îmbine corectitudinea cu accesibilitatea. La început era vorba de o revizuire a traducerii existente deja; după puţină vreme, s-a constat că procedeul ar fi implicat o muncă imensă, cu rezultate aproximative. De acord cu Preasfinţitul, s-a luat hotărârea de a face o nouă traducere, ţinând seama, evident, ori de câte ori era util, de ceea ce se lucrase deja.

* * *

ANTON DANCĂ, Vocaţia la preoţie şi la viaţa consacrată
Articolul-mărturie arată faptul că autorul nu a avut prea multe informaţii despre Conciliul al II-lea din Vatican, dar a sperat într-o schimbare mai bună şi în viaţa Bisericii din Dieceza de Iaşi, încercată atât de greu, începând mai ales cu anul 1948, când au fost desfiinţate seminariile şi mănăstirile. Mulţi tineri, care mai aveau un pas până la atingerea idealului sacerdotal, şi multe persoane aspirante la viaţa consacrată, ba chiar şi cele care aveau voturile puse pe viaţă, au trebuit să se întoarcă în familiile lor, şi aşa destul de împovărate, fiindcă rănile războiului încă nu se cicatrizaseră. Unii tineri, văzând vitregia timpurilor, s-au înscris la alte şcoli, dacă li s-a permis, iar alţii au intrat în viaţa de familie.
Pe atunci, ca de altfel şi azi, oamenii nu erau obişnuiţi să vadă cum "Dumnezeu scrie drept pe rânduri strâmbe". Persoanele consacrate se adunau în biserică pentru ore în şir de adoraţie, adunau bani ca să plătească Liturghii pentru timpuri mai bune, se îngrijeau de împodobirea altarelor cu flori, în a-şi oferi serviciile la parohie ori de câte ori era necesar aportul lor etc. Încetul cu încetul, văzând exemplul lor, alte tinere se apropiau cu sfială spre a le cere câte o îndrumare spirituală, simţind în suflet că şi ele ar putea să-l slujească pe Isus în viaţa consacrată. Autorul este de părere că mulţi tineri îşi datorează chemarea lor rugăciunilor şi jertfelor acestor persoane alungate din mănăstiri.

* * *

Scurte mărturii din dieceză
IOAN SOCIU, Despre muzica sacră
DUMITRU PATRAŞCU, Despre apostolatul preoţesc
ŞTEFAN ERDEŞ, Dificultăţi în receptarea Conciliului al II-lea din Vatican
IERONIM BUDULAI, Scurtă evocare a convocării Conciliului al II-lea din Vatican

* * *

File de istorie
VIOLETA BARBU, Sinoadele locale din Ucraina, Polonia şi Constantinopol în epoca Contrareformei FABIAN DOBOş, Sinodul de la Cotnari - 6 noiembrie 1642

* * *

File de arhivă
MONS. PETRU PLEşCA, Predici şi corespondenţă
PR. MIHAI ROTARU, Despre dogmele de la Conciliul al II-lea din Vatican

* * *

Recenzii

lecturi: 123.