Interviu cu PS Rino Fisichella

Excelenţa sa s-a născut la Codogni (Lodi-Italia) în 1951. Este episcop auxiliar de Roma din 1998 şi rector al Universităţii Pontificale din Lateran începând cu anul 2002. Titular al catedrei de teologie fundamentală la Universitatea Pontificală Gregoriana, este unul dintre teologii italieni cei mai cunoscuţi la nivel internaţional. Dintre numeroasele sale opere care au fost traduse în mai multe limbi amintim: Revelaţia. Eveniment şi credibilitate (Bologna, 2002), Dicţionar de teologie fundamentală (Assisi, 1990), Atunci când credinţa gândeşte (Casale Monferrato, 1997), Semnele jubileului (Cinisello, Balsamo 1992), Isus din Nazaret, profeţie a Tatălui (Milano, 2000). În perioada 26-29 septembrie, PS Rino Fisichella a efectuat o vizită la Seminarul din Iaşi, ocazie cu care i-am solicitat un interviu.

* * *

Fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu, fiecare are o istorie a propriei chemări, a dvs. care este, Excelenţă?
Dumnezeu s-a manifestat de timpuriu în viaţa mea şi mi-a dat de înţeles, fără urmă de îndoială, că el voia ca eu să fiu preot. M-am încrezut în el şi l-am urmat. M-a făcut să înţeleg că trebuia să merg la Roma pentru a studia, lăsând în urmă casa şi locurile natale. La 13 martie 1976 am fost hirotonit preot. Am fost trei ani vicar în Parohia "Primii Martiri Romani", unde mi-am desfăşurat ministerul meu cu tinerii care îmi sunt şi acum prieteni adevăraţi. Apoi, Dumnezeu m-a chemat să fiu responsabil cu tinerii în întreaga dieceză pe o durată de patru ani. Între timp mi-am finalizat teza de doctorat despre Hans Urs von Balthasar, un mare teolog elveţian, care a devenit maestrul meu în munca de cercetare. În 1980 mi-am susţinut teza şi în 1981 am fost invitat să ţin un seminar de studii la Universitatea Pontificală Gregoriana, universitate în care îmi făcusem studiile teologice. În 1982, într-un mod cu totul neaşteptat, mi s-a cerut să accept catedra de teologie fundamentală care aparţinuse unor mari profesori, precum sfântul Robert Bellarmin, Billot, părintele Tromp, părintele Latourelle. Eu am devenit succesorul acestuia din urmă şi am predat timp de 20 de ani cu disponibilitate, devotament şi pasiune. Acesta a fost un har deosebit pe care mi l-a acordat Dumnezeu, deoarece am întâlnit sute şi mii de studenţi nu numai la universitate, ci şi în călătoriile mele prin lume. La 30 iunie 1998 am fost înştiinţat că Sfântul Părinte mă voia episcopul său auxiliar. Am fost consacrat episcop la 12 septembrie 1998. Am devenit episcop auxiliar de Roma, responsabil cu sectorul de sud al oraşului iar în ianuarie 2002 papa mi-a cerut să fiu rectorul magnific al universităţii sale, lucru pe care continui să îl fac şi astăzi. Pe lângă acestea, mai sunt membru al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, membru al Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, sunt capelan la Palatul Parlamentului, unde celebrez zilnic sfânta Liturghie, ocazie cu care mă întâlnesc cu deputaţii italieni şi, nu în ultimul rând, sunt preşedinte al organizaţiei care se ocupă cu dialogul ecumenic interreligios al diecezei.

Întrucât sunteţi membru al Congregaţiei pentru Cauza Sfinţilor, ce ne puteţi spune despre episcopul martir Anton Durcovici, mort la Sighet în 1951?
Este o figură care m-a impresionat mult şi pe care am cunoscut-o venind la Iaşi. Procesul încă nu a ajuns la comisie. Eu, ca membru, aparţin ultimului stadiu al tribunalului. Noi votăm şi, o dată exprimat acest vot, indiferent de natura lui, pozitiv sau negativ, cazul este preluat direct de Sfântul Părinte. Deocamdată acest proces nu a ajuns, însă ştiu că papa a fost întotdeauna impresionat de exemplul martirilor şi sunt sigur că mărturia episcopului Durcovici nu va trece neobservată.

Este cunoscută mărturia episcopului Durcovici în ambientul academic?
În anul 2000, papa a vrut să fie întocmită o listă cu martirii secolului al XX-lea şi cred că episcopul Durcovici, alături de mulţi alţi episcopi, preoţi, tineri, bărbaţi şi femei care au plătit cu viaţa mărturia credinţei lor, îmbogăţeşte această nouă şi lungă listă.

Excelenţă, sunteţi pentru prima oară în România. Care sunt impresiile pe care vi le-aţi format despre ţara, dieceza şi seminarul nostru?
Într-adevăr, sunt pentru prima oară în România şi sunt fericit că mi-am început vizita în oraşul Iaşi, la seminar. Prima mea impresie este pozitivă. Ea s-a conturat atunci când i-am văzut pe cei aproximativ 180 de seminarişti. Pentru noi care venim din Europa de Vest, chiar dacă există seminarii, precum Seminarul Roman sau Seminarul "Redemptoris Mater" din Roma, unde numărul studenţilor este de cel puţin 100, totuşi rămânem impresionaţi de o prezenţă atât de numeroasă care nu poate exprima nimic altceva decât un semn pozitiv. De asemenea, m-a impresionat atmosfera de comuniune şi solidaritate dintre preoţi. Din întâlnirea pe care am avut-o cu episcopul diecezei, cu episcopul auxiliar şi cu rectorul institutului teologic, trebuie să remarc afectivitatea şi fidelitatea pe care Biserica voastră o are pentru Roma, o fidelitate faţă de Sfântul Părinte ca succesor al apostolului Petru. Este o fidelitate faţă de Biserică, mama şi maestra tuturor Bisericilor din lume, aşa cum se afirmă în inscripţia ce se află în catedrala din Roma. Acest semn al comuniunii şi unităţii face ca Biserica din Iaşi şi celelalte Biserici prezente în România să fie în strânsă legătură cu acea Biserică al cărei episcop este succesorul lui Petru. În ceea ce priveşte România, din câte am reuşit să văd, este o ţară orientată spre viitor. Vizitând Iaşiul, am întâlnit mulţi tineri. Acest fapt este îmbucurător pentru că ei sunt semnul renaşterii şi al încrederii în viitor. Sunt sigur că prin mărturia creştinilor, prin implicarea lor în unitatea vieţii publice şi civile, această ţară va avea cu adevărat un viitor asemănător cu cel al naţiunilor de care este înconjurată, dacă creştinii, catolicii în primul rând, vor fi în stare să se implice în politică.

Care sunt proiectele cu privire la institutul nostru afiliat la Universitatea Pontificală din Lateran al cărei rector magnific sunteţi?
Înainte de toate vrem să fortificăm tot mai mult legătura care există între Facultatea de Teologie din Lateran şi Institutul Teologic din Iaşi. Programele se alcătuiesc împreună şi sper ca, o dată cu trecerea anilor, institutul din Iaşi să devină o facultate autonomă. Atunci când noi acordăm afilierea unui institut, intenţia noastră nu este ca ea să se menţină pentru totdeauna. Afilierea este un prim pas, este un ajutor pe care îl acordă universitatea în vederea dezvoltării unui institut. Ceea ce sper şi îmi doresc este ca în aceşti ani să se dezvolte din ce în ce mai mult legătura de afiliere, să se mărească mereu corpul profesoral, să sporească numărul studenţilor, astfel încât, pe viitor, Institutul din Iaşi să poată acorda, pe lângă titlul de bacalaureat în teologie, şi celelalte titluri academice. Trebuie să vedem cum decurge această afiliere, să aşteptăm să treacă timpul canonic acordat acestui proiect. Suntem interesaţi de felul în care poate fi garantată autonomia institutului şi, de asemenea, de extinderea bibliotecii. Cred că toate acestea se vor întâmpla în anii care vor veni, însă aceasta depinde de bunăvoinţa institutului şi de aportul Facultăţii de Teologie din Lateran. Afilierea implică, pe de altă parte, o legătură profundă între studenţi şi universitate şi sper să crească numărul celor care vor veni la Lateran în vederea specializărilor atât în filozofie, cât şi în teologie pentru a-şi asuma atât modul de gândire filozofico-teologic, cât şi metodologia specifică. Sper ca, în viitor, institutul vostru să devină o facultate de teologie cu drepturi depline.

Ca episcop auxiliar de Roma, sunteţi unul dintre colaboratorii direcţi ai Sfântului Părinte. Ne puteţi spune care sunt preocupările stringente ale papei în ceea ce priveşte Biserica Catolică?
Papa însuşi şi-a manifestat preocupările atunci când a scris scrisoarea apostolică Nuovo millennio ineunte. Sfântul Părinte şi-a dorit foarte mult să celebreze marele jubileu al anului 2000 şi să introducă Biserica în cel de-al treilea mileniu. Această dorinţă papa şi-a manifestat-o şi în prima sa scrisoare enciclică Redemptor hominis. Atunci când îl priveşti pe Sfântul Părinte de aproape, îţi dai seama că duce o viaţă laborioasă, deoarece în grija sa pastorală se concentrează toate problemele Bisericilor din întreaga lume. Nu numai Bisericile, ci toţi oamenii îl privesc pe Ioan Paul al II-lea cu un interes deosebit, aşteptând un cuvânt de speranţă, de pace şi de rezolvare a problemelor. Papa poartă pe umerii săi o mare greutate care este aceea de a atenua neliniştile tuturor Bisericilor, iar aceasta o face prin intermediul călătoriilor sale. Cred că cea mai mare dorinţă a Sfântului Părinte este aceea de a se putea dedica, în continuare, cu totul Bisericii, ceea ce, de fapt, face acum. Unele dintre temele fundamentale ale Sfântului Părinte sunt: pacea mondială, unitatea tuturor creştinilor, reînnoirea dimensiunii misionare. Ceea ce papa îşi doreşte este ca fiecare bărbat şi femeie de pe acest pământ să aibă un sens şi o nostalgie de Dumnezeu atât de mare, încât să se întoarcă la el.

Lumea de astăzi este o lume în mişcare, o lume aproape indiferentă la aspectul religios, o lume care pare să fie atrasă de alte valori decât cele spirituale. Cum vedeţi misiunea preotului de mâine ţinând cont şi de realitatea noastră est-europeană?
Sunt convins că trăim o perioadă de profunde schimbări culturale. Incertitudinea viitorului este specifică unor astfel de perioade. Ea poate fi depăşită dacă rămânem fideli acelor valori pe care le-am dobândit în cei 2000 de ani de istorie. La nivel pastoral, întreaga Biserică trebuie să fie conştientă de rolul pe care îl are în acest proces al schimbării. Ca preoţi, noi avem posibilitatea să-i întâlnim pe oameni şi să ajungem la inima lor. Nu avem multe instrumente de comunicare, dar avem acea putere ce se naşte din credinţă. Fiecare preot este dator să-şi "irosească" timpul şi să se întâlnească personal cu tinerii şi cu toţi aceia care au nevoie. Este justificată predicarea, este foarte importantă cateheza, la fel şi viaţa sacramentală, însă aceste momente pe care le trăim au nevoie să fie susţinute de o comunicare directă. Prin aceasta se fundamentează credibilitatea credinţei noastre. În Biserică există persoane care dau mărturie, însă există şi persoane care o primesc. Să nu uităm că cei care o primesc pot fi purtătorii unor daruri deosebite, pot fi capabili chiar şi de răspunsuri vocaţionale. Lumea trăieşte din ce în ce mai mult în anonimat. Oraşele noastre devin din ce în ce mai mari şi singurătatea devine din ce în ce mai apăsătoare. Oraşele sunt din ce în ce mai haotice. Zgomotul asurzitor deranjează, iar omul caută o întâlnire personală, îl caută pe Domnul. Cred că preoţii noştri trebuie să insiste în acest sens, deoarece omul este deosebit de sensibil la aceste aspecte. Omul de astăzi caută liniştea, pentru că are nevoie de linişte. Noi trebuie să-l ajutăm să găsească liniştea adevărată, să găsească dimensiunile adecvate prin care să se exprime pentru că tăcerea este locul în care Dumnezeu vorbeşte, este locul în care Dumnezeu se revelează. În Biblie se spune că atunci când Dumnezeu vrea să vorbească cuiva, îl invită în deşert. Citez din profetul Osea: "Vino în deşert pentru că vreau să vorbesc inimii tale". Deşertul este locul tăcerii. Chiar şi Isus îşi chema discipolii de-o parte, în tăcere, să stea numai cu el. Preotul trebuie să fie capabil de a trăi tăcerea, acea tăcere a contemplaţiei, a rugăciunii, adică tăcerea ascultării. El trebuie să fie în stare să-i determine şi pe ceilalţi să descopere valoarea profundă a tăcerii. Noi nu trebuie să ne lăsăm seduşi de capcanele acestei lumi, pentru că vom cădea în ele şi nu vom mai putea ieşi niciodată. Lumea poate să-şi urmeze calea, însă dacă noi, creştinii, preoţii, o vom urma în modele sale, nu vom avea nimic original de spus. Alţii ar putea să o facă mai bine decât noi. Noi proclamăm vestea cea bună că Isus a murit şi a înviat. Acesta este menirea noastră, a preoţilor. Niciodată, nimeni n-a putut să spună că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, că a suferit pentru noi şi astfel a dat o nouă semnificaţie suferinţei, că a înviat pentru noi, dându-ne astfel speranţa. Cu asta ne ocupăm de 2000 de ani şi vom continua să o facem cu convingere, cu entuziasm şi cu încredere în noul mileniu, pentru că numai în această veste bună se află adevărul complet.
În realitatea est-europeană, unde catolicii sunt minoritari, misiunea preotului catolic este aceea de a fi el însuşi fără să-şi piardă propria identitate. El trebuie să ştie că această identitate îi provine din Noul Testament şi din lunga tradiţie a Bisericii. Însă, trăind în contact cu alţi fraţi care împărtăşesc aceeaşi realitate, acelaşi Botez, aceeaşi Euharistie, aceeaşi credinţă în succesiunea apostolică, evident, trebuie să căutăm să ne înnoim unii pe alţii. Mişcarea ecumenică implică reciprocitate. Se va realiza foarte puţin dacă aspectul ecumenic este doar o disponibilitate a catolicilor către ceilalţi fraţi. Trebuie să ne cunoaştem din ce în ce mai mult, trebuie să trecem peste dificultăţile care existau odinioară, avem nevoie să înţelegem cine suntem cu adevărat atât unii, cât şi ceilalţi. Atunci când vom înţelege toate aceastea, vom putea să ne aşezăm cu uşurinţă în jurul unei mese şi, dialogând, vom depăşi dificultăţile şi problemele teologice care există. Nu ne putem amăgi gândindu-ne că vom rezolva totul doar pentru că ne iubim. Există şi probleme teologice importante care cer fiecăruia dintre noi să facă paşi înainte. Poate că a sosit momentul să uităm neînţelegerile din trecut şi să privim spre viitor, pentru că viitorul are nevoie de unitatea creştinilor. Lumea nu înţelege de ce creştinii sunt divizaţi, iar primii care nu înţeleg acest lucru sunt chiar creştinii. În toată această realitate, avem nevoie ca adevărul să triumfe şi tocmai de aceea, catolicii şi ortodocşii trebuie să aibă capacitatea de a se pune într-o atitudine de ascultare şi să urmeze vocea Duhului Sfânt. Domnul vrea ca noi să fim una. Trebuie să găsim căile pentru ca fiecare dintre noi să alcătuiască acea unitate a primului mileniu, chiar şi cu diferenţele care ne-au caracterizat, însă în acea profundă unitate care provine din revelaţie, iar în punctele în care Isus a explicat semnele prezenţei sale printre noi, în aceste puncte trebuie să fim cu toţii de acord.

Europa se schimbă sau simte doar nevoia de a apărea într-o altă lumină. În ultimul timp ne preocupăm de noua Cartă a constituţiei europene. Din câte se pare nu se acordă o prea mare importanţă rădăcinilor creştine ale europenilor, iar Sfântul Părinte ne aminteşte mereu în discursurile pe care le ţine cu diferite ocazii să nu uităm acest lucru. Excelenţă, credeţi că această constituţie va avea o nuanţă necreştină şi că va propaga "valori" care contrazic morala catolică? În acest caz ce va face Biserica, va accepta constituţia?
Deocamdată Europa s-a gândit că unitatea sa este doar de factură economică, însă acest lucru, evident, nu este de ajuns. Să ne gândim la exemplul Statelor Unite. Atunci când au fost unificate statele, moneda a fost consecinţa unificării şi nu cauza acesteia. Europa a abordat însă o strategie diferită. La început a creat o unică monedă, iar acum încearcă să realizeze unitatea. În acest caz va avea o cale lungă de străbătut, deoarece nu acestea sunt premisele fundamentale pentru instaurarea unităţii. Unitatea nu se poate consolida pe un factor de conducere economică, chiar dacă acesta este un aspect important, nu este cel mai important. Punctul de plecare trebuie să fie acela al unei unităţi organice culturale, o unitate care există deja în Europa. Noua Cartă constituţională pare să uite acest lucru. Europa s-a născut deoarece creştinii au vrut acest lucru. Europa, după cum afirmă papa, ori va fi creştină, ori nu va fi niciodată o unitate de popoare, pentru că îi lipseşte numitorul comun. Carta constituţională are totuşi şi un mare merit, deoarece a recunoscut prezenţa Bisericilor ca subiecte. Noi am vrut, într-adevăr, să se recunoască faptul că acest continent are rădăcinile adânc înfipte în creştinism. Dacă acest lucru nu se va întâmpla, mărturia noastră pe plan cultural va trebui să fie mai puternică. Trebuie să spunem că politicienii care au formulat această Cartă au fost lipsiţi de simţământul politic şi cultural şi nu au avut capacitatea de a privi în viitor, iar acest fapt li se va imputa ca o limită. O cartă constituţională trebuie să privească în viitor, nu în prezent. În ceea ce priveşte reacţia Bisericii, ea nu poate să facă distincţie, deoarece acceptă toate constituţiile pe care popoarele le promulgă. Atunci când i se recunoaşte opera, Biserica are o mai mare facilitate în acţiune, iar, atunci când nu este recunoscută, se dezvoltă în ea responsabilitatea de a face cunoscută, din ce în ce mai mult, mărturia care izvorăşte din valorile sale.

Care ar fi secretul pe care aţi dori să-l mărturisiţi seminariştilor?
Aş vrea să le spun seminariştilor să trăiască acest timp cu mare entuziasm deoarece mai târziu îşi vor aminti de anii petrecuţi în seminar. Chiar dacă au fost ani de sacrificiu, au fost trăiţi în comuniune, în prietenie, în implicarea în diferite proiecte, în împărtăşirea vieţii de credinţă, de rugăciune şi de discernământ vocaţional. Aş vrea ca ei să trăiască întotdeauna aceste momente cu mare entuziasm având certitudinea că Domnul a făcut posibil răspunsul la chemarea sa. Este frumos să-l urmezi pe Domnul şi se merită să îi dăruieşti viaţa pentru că ne vor fi rezervate momente de o totală fericire. În calitate de profesor şi rector, aş vrea să adaug să nu se gândească niciodată că timpul dedicat formării şi studiului este un timp pierdut, ci este un timp foarte preţios. El îi va ajuta ca în viitor să fie persoane pregătite, capabile de dialog, de provocări, de cultură şi capabile de a forma noi generaţii.

A consemnat Cristinel Farcaş

lecturi: 123.