Meditaţie: Vorba lumii

Bătrâna Catrina se întorcea de la câmp, frântă de oboseală, cu sapa pe umărul drept şi cu celularul în mâna stângă, dus la ureche. Tocmai atunci o sunase fata din Italia, ca să o întrebe ce mai face, ce mai este pe acasă. "Ce să fac? Am terminat câteva rânduri de prăşit şi mă grăbesc să ajung la Liturghie. Dar tu ce faci?" Nu ştiu ce i-a spus, dar am văzut că s-a întristat mult şi două lacrimi i-au curs pe obraz până jos.

Vorba lumii zboară dintr-o parte în alta şi câte nu auzi! S-au spus multe despre fata ei. Că trăieşte cu altcineva, că nu se mai întoarce acasă la copii, că se va recăsători şi va rămâne în Italia, cum a făcut şi fata lui Dănilă. Biata mamă nu putea să-şi închipuie aşa ceva. Tocmai fata ei care zi de zi mergea la biserică? Nu, asta nu se poate.

La biserică se citea parabola fiului risipitor. "Un om avea doi fii. Cel mai tânăr i-a zis tatălui său: 'Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine!'. Şi tatăl le-a împărţit averea. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţa destrăbălată". Într-o ţară depărtată, exact ca fata mea, se gândea Catrina. De ce plecarea departe îi strică pe oameni? Acolo nu mai este Dumnezeu? Este, dar dacă la biserică nu s-a mai dus, cum să mai rămână cuminte ca înainte? Aici e tot secretul. Oriunde ai fi pe pământ, dacă ţii legătura cu Dumnezeu poţi rămâne pe căile bune". Aşa gândea bătrâna mamă. Şi avea multă dreptate. Să ţii legătura cu Dumnezeu, aşa cum ţinem noi legătura prin telefon cu cineva drag.

E atâta vorbărie în lume, dar cu Dumnezeu oamenii vorbesc atât de puţin. Sau unii nu vorbesc deloc. Nu e un motiv să spui că nu putem vorbi cu el pentru că nu-l vedem. Şi nici nu se poate spune că el nu ne vorbeşte deloc. Am întâlnit pe cineva care spunea: "De ce nu trimite Dumnezeu o scrisoare pe pământ ca să ne spună că există". Acolo sus nu există cerneală şi nici hârtie. Cerneala lui Dumnezeu este cerul albastru. Condeiul său este soarele cu care an de an, începând din primăvară, pe coala întinsă a pământului pictează pajiştea verde cu flori multicolore, pomii cu roade dulci şi bogate. Pictura lui Dumnezeu nu e moartă. E plină de viaţă. E atâta viaţă în tabloul său! E de mirare că cel care priveşte tabloul nu se gândeşte la autorul său. Blaise Pascal spunea că "nu poate exista ceas fără ceasornicar". Oare poate exista tabloul vieţii fără un autor?

Sunt diferite limbaje pe care noi le folosim: limbajul cuvintelor, limbajul semnelor, limbajul imaginilor. Limbajul imaginii este cel mai folosit de Dumnezeu. Oriunde ai fi pe pământ găseşti acest limbaj. Dumnezeu îţi vorbeşte. Nu cu "a", "e", "i", "o", "u", ci altfel. Prin faţa ta se perindă atâtea imagini. E limbajul lui Dumnezeu. Te-ai obişnuit cu imaginile şi ai uitat de expeditor. Era normal să uiţi de el pentru că gândul ţi-a fost numai la tine.

Îl descoperă pe Dumnezeu doar acela care se desprinde de sine, care începe să se gândească la altul, care îşi face timp pentru altul. Nu-l găseşte pe Dumnezeu acela care n-a început niciodată să-l caute. Fiul risipitor s-a gândit doar la sine. A strâns totul şi s-a dus. Abia când se gândeşte la tatăl său redescoperă frumuseţea vieţii, redescoperă iubirea părintească şi revine de pe căile rătăcite. Gândul numai la tine te duce pe căi rătăcite, pentru că te face să nu mai vezi iubirea lui Dumnezeu în creaţie, iubirea Tatălui. Gândul numai la tine te face să nu mai fii capabil să percepi că totul pe acest pământ este un dar, făcut ţie de autorul vieţii. Dumnezeu nu poate comunica cu acela care se gândeşte numai la sine.

Dumnezeu vorbeşte, dar vorba lumii îl acoperă. Noi suntem prea zgomotoşi. Dumnezeu vorbeşte, dar poate prea încet, ca să nu deranjeze şi probabil de aceea nu poate fi sesizat de acela care e atent doar la vorba lumii.

Pr. Eugen Budău

lecturi: 123.