Meditaţie: Viteza luminii

Pe melc nu-l interesează viteza luminii şi nici faptul că Schumacher e cel mai bun la automobilism. Nici nu-i pasă că lumea s-a obişnuit să spună: "Mergi încet ca un melc". Fiecare să-şi vadă de drumul lui. De ce atâta viteză? Nu e mai bine să mergi încet? Uite, cei care merg încet nu se accidentează şi au atâta timp să contemple ce este în jurul lor.

Viteza luminii e un lucru pe care omul şi-l doreşte foarte mult. Ca să cucereşti spaţiile, să pătrunzi în univers, să ajungi pe planete îndepărtate ai nevoie de o viteză cât mai mare. Rachetele care străpung universul au o viteză destul de mare, dar sunt încă la mare distanţă de viteza luminii.

Vrem să mergem departe, cât mai departe. Până unde? Va veni oare o zi când omul va putea spune: Gata, am explorat totul? Trebuie să recunoaştem că ceea ce am cucerit până acum e o parte foarte mică din univers.

În timp ce suntem cu privirea spre spaţiile nesfârşite, avem de parcurs un drum, aici pe pământ. Mergem dintr-un loc în altul, de la unul la altul. Nu avem viteza luminii şi nici nu pare a fi o necesitate absolută ca să avem viteza ei. Mai importantă decât orice viteză este lumina însăşi. Mai important decât viteza cu care ajungi la soare este soarele însuşi. Omul e în căutarea luminii mai mult decât în căutarea vitezei. Necesitatea de a avea o claritate asupra vieţii, asupra originii ei, asupra destinaţiei noastre se impune mai mult decât orice.

A merge spre căutarea sensului vieţii înseamnă a merge spre lumină. A afla că viaţa continuă dincolo de moarte, că are o destinaţie veşnică, înseamnă a descoperi lumina. A face binele şi nu răul înseamnă a trăi în lumină.

Sfântul Ioan Apostolul ne spune că "oamenii au iubit mai mult întunericul pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele. Dar oricine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu" (In 3,19-21). A te apropia de Dumnezeu, de Cristos, care este lumina lumii, înseamnă a descoperi adevărul despre tine, despre lume. A trăi cum îţi propune Cristos înseamnă a te elibera de întuneric, a intra în lumină.

E de neînţeles cum lumea preferă să rămână totuşi în întuneric şi sub puterea întunericului, când ar putea să păşească în lumină. E întuneric când oamenii se ceartă între ei, când se mânie, când înjură, când umblă în beţii, când prostituatele stau la marginea drumului. E întuneric când minciuna e pe buzele tuturor, când mijloacele de comunicare transmit atâtea lucruri rele.

A recunoaşte întunericul din tine e primul pas pentru a intra în lumină. Viteza cu care mergem pentru a recunoaşte întunericul din noi e, poate în unii, viteza melcului sau poate nici atât. Ce ar însemna să avem viteza luminii în a recunoaşte propria vină? Când oamenii săvârşesc răul nu se grăbesc să-l recunoască, ci să-l ascundă cât mai mult.

Melcul şi-a pus o casă în spate pentru a nu fi văzut cât de încet merge. Oamenii simt şi ei nevoia unui văl atunci când merg pe drumuri greşite pentru a nu fi văzuţi că săvârşesc răul. Întunericul e cel mai bun văl pentru a săvârşi faptele întunericului. De el s-a folosit şi Iuda când l-a trădat şi l-a prins pe Isus. Doresc viteza luminii nu atât pentru a cuceri spaţiile din afara omului, ci pentru a cuceri o conştiinţă a ceea ce suntem. Doresc viteza luminii nu pentru a ajunge dincolo de stele, undeva pe o planetă, într-o lume rece şi străină, ci pentru a ajunge cât mai repede la ceea ce ar trebui să fim, o lume în care să nu ne mai facem rău unii altora, o lume deschisă la valorile creştinismului, la tot ce e bun şi frumos.

Pr. Eugen Budău

lecturi: 123.