Luni, 29 aprilie 2024 

Sfânta Ecaterina din Siena

fecioară şi învăţătoare a Bisericii, patroană a Italiei (sărbătoare)

Ceea ce uimeşte mai mult în viaţa sfintei Ecaterina din Siena nu e atât rolul neobişnuit, pe care ea l-a avut în istoria timpului său, cât modul elegant şi feminin, cu care a îndeplinit acest rol. Papei, pe care ea îl chema cu numele de "suavul Cristos pe pământ" îi reproşa lipsa de curaj şi îl invita să părăsească Avignon-ul pentru a se întoarce la Roma, prin cuvinte foarte umane ca acestea: "Hai, bărbăteşte, părinte! Eu vă spun că nu trebuie să tremuraţi". Unui tânăr condamnat la moarte, pe care ea l-a însoţit până pe eşafod, i-a spus în ultimul moment: "Jos! La nuntă, fratele meu bun! Ce repede vei fi în viaţa fără de sfârşit".

Când stătea la masă cu ucenicii săi, avea grijă să nu trezească gelozia vreunuia şi nu rareori, aşa cum face mama cu copilul supărăcios, îi dădea îmbucătura cu lingura proprie celui care se simţea neglijat de ea. Apoi vocea supusă a femeii schimba tonul şi se traducea adesea în acel "eu vreau", care nu admitea tergiversări când erau în discuţie binele Bisericii şi înţelegerea dintre cetăţeni.

Născută la Siena la 25 martie 1347, a douăzeci şi patra fiică a lui Giacomo şi Lapa Benincasa, Ecaterina a sărbătorit la şapte ani căsătoria sa mistică cu Cristos. Că acest lucru nu a fost rodul unei fantezii infantile, dar începutul unei extraordinare experienţe mistice, se poate constata foarte degrabă. La cincisprezece ani Ecaterina începea să facă parte din ordinul al treilea al sfântului Dominic, începând o viaţă de pocăinţă şi de extremă severitate. Pentru a învinge repulsia faţă de un lepros, care mirosea urât, s-a aplecat să-i sărute rănile.

Fiind analfabetă, a început să dicteze diferitor copişti scrisorile sale, îngrijite şi înţelepte, adresate papilor, regilor, condotierilor şi persoanelor simple din popor. Curajoasa sa angajare socială şi politică a trezit nu puţine perplexităţi chiar printre superiorii săi şi a trebuit să se prezinte în faţa adunării generale a dominicanilor, care a avut loc la Florenţa în mai 1377, pentru a da cont de conduita sa.

La Siena, în reculegerea cămăruţei sale a dictat Dialogul despre Divina Providenţă pentru a înălţa către Dumnezeu ultimul său cânt de iubire. A răspuns apoi chemării papei Urban al VI-lea, de partea căruia trecuse de la începutul marii schisme, pentru că papa a voit-o la Roma în acel moment de gravă confuzie. Aici a căzut bolnavă şi înconjurată de numeroşii săi discipoli - cărora le-a recomandat numai să se iubească unii pe alţii - şi-a dat sufletul în Domnul. Era la data de 29 aprilie 1380: împlinise de o lună treizeci şi trei de ani. A fost canonizată la 29 aprilie 1461. În anul 1939 a fost declarată patroană principală a Italiei împreună cu sfântul Francisc de Assisi. La 4 octombrie 1970 papa Paul al VI-lea a proclamat-o învăţătoare a Bisericii.

(Text preluat din cartea Sfântul zilei de Mario Sgarbossa şi Luigi Giovannini
Edizioni Paoline, 1978. Traducere de pr. Iosif Agiurgioaei)

Alegeţi altă zi:

12345678910111213141516171819202122232425262728293031 Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie