Maria, influencer al lui Dumnezeu. Dincolo de sâmbăta decepţiei

de pr. Felix Roca

Duminica Învierii este caracterizată de imensa bucurie pascală. Evangheliştii ne spun că "discipolii s-au bucurat văzându-l pe Domnul". Totuşi, lumina Celui Înviat, percepută de ochii credinţei, încă se amestecă cu umbrele morţii.

Suntem deja mântuiţi în credinţă şi speranţă, deja înviaţi împreună cu Cristos la Botez în ceea ce priveşte omul interior, dar condiţia noastră exterioară rămâne legată de suferinţă, boală, teamă, deprimare, decădere etc. Cristos a învins păcatul şi totuşi acesta continuă să implice nenumărate situaţii umane şi să umple istoria de orori. Este de ajuns să ne gândim la drama războiului! Ne aflăm într-o situaţie asemănătoare cu cea a celor doi ucenici din Emaus în dimineaţa de Paşte. Isus a înviat, femeile au găsit mormântul gol, îngerii le-au spus să nu-l mai caute printre morţi, dar inima lor este încă împovărată: sunt nepricepuţi şi greoi de inimă în a crede toate cele spuse de profeţi. Suntem asemenea apostolilor din Cenacol, care auziseră deja despre înviere şi totuşi rămân închişi înăuntru din cauza fricii. Am rămas blocaţi, ca într-un escape room, în Sâmbăta Mare, zi de o tăcere apăsătoare, de întuneric dens, de decepţie amară.

Mama din Nazaret, rămasă cu o credinţă de neclintit şi la picioarele crucii, ne ajută să trecem dincolo de sâmbăta decepţiei şi să tresăltăm de bucurie cu întreaga noastră viaţă. În Vinerea Mare, după moartea lui Isus, ucenicul Ioan "a luat-o pe Maria cu el", în inima şi în casa lui. Nu este uşor de imaginat ce înseamnă acest lucru: este vorba de o casă în Ierusalim? Sau pur şi simplu un loc de cazare pentru pelerinii care veneau din Galileea la Ierusalim de Paşte? Ea a rămas în tăcere la picioarele crucii în imensa durere a morţii fiului ei şi rămâne în tăcerea aşteptării fără să-şi piardă credinţa în Dumnezeul vieţii, în timp ce trupul Răstignitului zace în mormânt.

În acest timp dintre întunericul cel mai dens şi zorii zilei de Paşte, Maria ne învaţă măreţia fidelităţii. A spus "da" lui Dumnezeu în momentul Bunei-Vestiri şi cu aceeaşi credinţă l-a repetat în faţa Răstignitului. La vestea arhanghelului nu s-a lăsat sedusă de magia celebrităţii, la picioarele crucii nu a dezertat din faţa suferinţei nedrepte. Ea, care a proclamat: "Mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic", a fost convinsă în orice moment că lumina, dreptatea şi binele triumfă. De aceea, ne repetă cuvintele Fiului său: "Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar". Credinţa alimentează fidelitatea, iar aceasta poartă cu sine un dar: curajul. "Curaj pentru a duce înainte ceea ce Dumnezeu ne cere aici şi acum, în orice domeniu al vieţii noastre; curaj pentru a îmbrăţişa vocaţia pe care Dumnezeu ne-o arată; curaj pentru a trăi credinţa noastră fără a o ascunde sau a o diminua", aşa cum spune Papa Francisc.

Maria, cu inima sfâşiată la vederea suferinţei fiului ei, ne asigură de un dar al lui Dumnezeu: mângâierea. Ea este convinsă că Dumnezeu "ne mângâie în orice strâmtorare a noastră, ca să putem şi noi să-i mângâiem pe cei care se află în orice strâmtorare cu mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu", aşa cum spune Apostolul Paul. Această mângâiere este "gloria lui Dumnezeu" care luminează ungherele cele mai întunecate ale istoriei şi ale vieţii noastre. Este îmbrăţişarea lui Dumnezeu în momentele de suferinţă şi de teamă. Este darul care ne ajută să trecem dincolo de sâmbăta decepţiei şi să ne lăsăm învăluiţi de căldura şi lumina Duminicii Învierii pentru a proclama, împreună cu Papa Francisc în Christus vivit: "Cristos trăieşte. El este speranţa noastră şi cea mai frumoasă tinereţe din această lume. Tot ceea ce atinge el devine tânăr, devine nou, se umple de viaţă".